La întoarcere, cele două căţeluşe au devenit instantaneu vedete în întreaga lume. De asemenea, le-a dat încredere sovieticilor să trimită un om în spațiu, un an mai târziu. Animalele au fost folosite în zbor cu mult înainte ca oamenii să părăsească planeta. În primii ani ai zborurilor spațiale, tot felul de ființe vii, de la rozătoare la maimuțe, au fost fixate în rachete și „aruncate” în spațiu. După ce au revenit „acasă”, le-au fost studiate modificările fiziologice și de comportament, pentru a înțelege impactul expunerii țesuturilor vii la condițiile din cosmos. În timp ce americanii au experimentat cu maimuțe și cimpanzei, sovieticii au preferat să utilizeze câini, deoarece aceștia erau ușor de dresat, tolerau cu ușurință spațiile închise și formau legături emoționale cu oamenii. Cel mai important factor: erau ușor de procurat. Majoritatea celor care au ajuns în spațiu erau câini vagabonzi, luați de pe stradă, scrie BBC.

Ludmila Radkevici, din programul Vostok, care l-a trimis pe Iuri Gagarin în spațiu, își amintește cum, înarmată cu o riglă, străbătea suburbiile Moscovei într-o mașină condusă de un soldat, în căutarea câinilor vagabonzi. Acești câini trebuiau să se încadreze într-o anumită mărime (înălțimea de până la 35 cm.) și greutate (până la 6 kilograme), pentru a putea încăpea în micuța capsulă spațială. Aproximativ 60 de câini cu vârste cuprinse între 1 și 3 ani au fost aleși la începutul programului, însă doar 12 au fost efectiv dresați pentru zborurile pe orbită.

Femelele, preferatele în experiment 

Au fost selectați doar câinii de sex feminin, deoarece aceștia necesitau un sistem de eliminare a deșeurilor mult mai simplu de proiectat. Câinii au fost supuși unor teste medicale detaliate și introduși în programe de dresaj extenuante, cum ar fi mersul în centrifuge care simulau accelerația puternică din timpul unei lansări de rachetă și purtarea costumelor spațiale ore în șir. Pentru a-i acomoda cu limitele modulului spațial, câinii au fost ținuți în cuști din ce în ce mai mici timp de 15-20 de zile la rând. La bordul modulului spațial, câinii au fost dotați cu senzori cardiovasculari, de tensiune arterială, de bătăi ale inimii, de temperatură și de mișcare. Oamenii de știință au decis ca patrupedele să fie trimise în perechi, deoarece animalele se simțeau mai bine și mai liniștite atunci când aveau companie.

Prima tentativă, un eşec

Prima încercare, pe 28 iulie 1960, s-a încheiat tragic, când un propulsor a explodat imediat după lansare, ucigându-i pe cei doi câini, Ceaika și Lisicika, aflați la bord. 18 zile mai târziu, planificatorii sovietici au insistat pentru un alt zbor cu câini. Din „echipaj” făceau parte și Vilna și Kaplia, care erau considerați cei mai inteligenți și mai rezistenți. Unul dintre oamenii de știință care au lucrat cu câinii a decis că aceștia ar trebui să aibă nume cu rezonanță mai occidentală pentru a atrage un public mai larg și le-a schimbat numele în Belka și Strelka. „Lansarea a decurs bine, toate datele medicale care veneau de la costumele lor spațiale erau normale. Dar, în momentul în care au ajuns pe orbită, niciunul dintre ei nu se mai mișca”, a declarat Vix Southgate, autorul cărții „Câini în spațiu: Incredibila poveste a lui Belka și Strelka”, pentru sursa citată.

După 25 de ore și 17 rotiri în jurul Pământului, controlorii de la sol au lansat rachetele retropropulsate, iar câinii au coborât înapoi pe Pământ și au avut parte de o aterizare ușoară. Când capsula a fost deschisă, cățelele Belka și Strelka păreau nevătămate de experiența prin care tocmai trecuseră. La început, au fost puțin letargice și fără poftă de mâncare, ceea ce a fost pus pe seama stresului, dar totul a revenit repede la normal. Călătoria le-a transformat în celebrități, iar imaginile lor au fost tipărite pe cărți poștale, timbre și postere.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News