Cannes 2018. « Ai auzit, ce zici, ce crezi ? » sunt întrebările care circulă tot mai mult în ultimele două zile. Intensificate, desigur, și de amănuntul că în acest fragment de timp am văzut câteva titluri imposibil de trecut cu vederea. Ele pot da peste cap previziunile de acum o oră, cu excepția, poate, unora ca mine care, dacă mi se îngăduie această mărturisire, cu greu pot fi urnită de lângă un film care mă umărește de-a lungul întregului festival, oricâte altele cu totul și cu totul meritorii s-au adăugat pe lista mea.

Acesta este Războiul rece al polonezului Pawel Pawlikowski, la care, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama cât de mult cinematograf adevărat închide în el. Numele lui circulă printre favoriți, câțiva îl văd chiar câștigător Palme d Or, dar nu cred. Probabil că va avea un premiu, dar nu pe cel suprem.

Doi copii au emoționat festivalul: cei din filmul libanzei Nadine Labaki

Ar fi prea de tot să fie ignorat, deși s-au mai văzut cazuri asemănătoare. Concurenții lui din acest an sunt fie unul dintre cineaștii cu o soartă tristă și un film bun, cum ar fi rusul Serebrennikov (Vara), arestat la domiciliu, fie o femeie pe numele ei Nadine Labaki, cineasta libaneză. A cucerit inimile cu Capharnaum, povestea unui puști (extraordinar interpretat de copilul Zain Al Rafeea) dintr-un cartier al Beirutului, îndârjit împotriva unei lumi urâte și nedrepte. Se vorbește tot mai mult despre Labaki, și nu fără temei, doar suntem în plină explozie a feminismului și militantismului, cum nu am mai văzut pe Croazetă.

Vezi si: Cannes 2018. America de ieri și de azi

Nu au făcut amintit doamnele din juriu, încă din primele zile, că nicio femei nu amai câștigat Palme d'Or , de la Jane Campion încoace, din 1993! Ar fi și timpul. În dreptul altor premii s-au așezat numele lui Spike Lee cu Blackkklansman, cu umorul său dezvoltat în interiorul temei numite blacksplotation, al japonezului Kore-eda Hirokazu, autorul lui Shoplifters, povestea unei familii ciudate, cu morala ei la limita legii, aprope nepermis de cuceritoare. Nu este exclus ca premiile de interpretare feminină să aibe în vedere actrițe asiatice, din China, Coreea de Sud, poate din Kirkizstan, iar cel masculin să-l răsplătească pe protagonistul farsei macabre a lui Matteo Garrone, Dogman, actorul Marcello Fonte, o mână de om chinuit, incapabil să urască.

Nu se știe, însă, niciodată când turbează mielul. Desigur, dacă juriul ar dori să rămână în istoria Cannes-ului printr-un mare premiu de pură cinefilie, atunci ar trebui să nu ezite a-și îndrepta atenția către splendidul Burning al cineastului sud-coreean Lee Chang-dong, ecrnizare liberă a unei scrieri a lui Haruki Murakami.

Dogman

Tot misterul, inefabilul marelui prozator japonez au fost miraculos captate în această fulgurantă poveste a întâlnirii dintre doi bărbați și o femeie, pe care totul îi apropie și totul îi desparte, în care ceea ce poartă un nume este invizibil iar ceea ce nu poate fi numit are chip. Filmul înaintează mai mult prin acumulări de senzații decât de întâmplări, de suprapuneri de așteptări decât de împliniri. Umbra lui Faulkner este prezentă nu numai prin imaginile unui personaj vorbind despre scriitorul american, ci și prin titlul ales, Burning, care duce cu gândul la « senzația de arsură profundă ce urmează unei suferințe greu de suportat », descrise de autorul lui De te voi uita, Ierusalime. Filmul are cea mai mare cotație la bursa criticilor internaționali.

Un mare premiu la Cannes ar spori onoarea festivalului și ar modifica prima impresie, nu tocmai simpatică, impusă de un juriu mândru de judecățile sale ce nu vor să aibe de a face cu cele ale criticilor. Cel puțin așa declara președinta Cate Blanchett. Dar mai sunt doar câteva ore până la aflarea palmaresului. Până atunci, va fi cunoscut și Premiul criticii internaționale Fipresci, juriul din acest an avându-l drept președinte pe Michel Ciment, somitate a criticii franceze, deobicei aflat în afara teribilismului conaționalilor săi.

Festivalul l-a sărbătorit acum două seri, pentru împlinirea vârstei de 80 de ani, odată cu o altă aniversare, cea a colegei sale Danièle Heymann (85 de ani) care, în cuvântul său de mulțumire, a amintit că odată, demult de tot, din juriul de la Cannes făceau parte și critici de film. Ultimul a fost Henry Chapier, din întâmplare de origine română.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News