Nici nu jung să intre în sala Lumière. Pur și simplu, după ce se fâțâie puțin în fața fotografilor, ajung în hol și pe aci ți-e drumul, dispar frumușel, pe un culoar anume, bine păzite de ochii curioșilor, pentru că domnișoarele în chestiune sunt plătite de marile case de modă doar pentru a face publicitate creațiilor celebre; pe nu mai puțin celebrul covor.

Nu pot să divulg sursa, dar vă asigur că am avut și dovezile, cu care un vechi amic din branșă, posesor de documente, a vrut să mă lecuiască de candoare. Tocmai astăzi s-a găsit, când tocmai voiam să scriu cum va urca Mădălina Ghenea...hai să mai aștern odată, doar de dragul ei, blestematul covor roșu. Am întâlnit-o la conferința de presă a filmului Youth, producție internațională, vorbită în limba engleză, a italianului Paolo Sorrentino. Venea de la tradiționala ședință de fotografii, Photo Call, îmbrăcată într-o superbă iie românească, stilizată, alb cu negru și un pantalon negru.

Citește și: Cannes-ul crede în lacrimi

Nu a stat alături de echipă, nu știu de ce, dar moderatorul a prezentat-o sălii, toată lumea căutând-o în primul rând de scaune, preocupată să-l fotografieze pe nimeni altul decât pe Sir Michael Caine, protagonistul, alături de Harvey Keitel. În elegiacul film al lui Sorrentino (Premiul Juriului anul trecut, urmat de un Oscar), marii actori sunt doi artiști bătrâni, unul dirijor, altul regizor, retrași într-o stațiune elvețiană (Davosul din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann), ale căror ore se scurg în inevitabila nostalgie a tinereții, a retrăirii unei vieți, se pare, nu lipsită de bucurii, imposibil de repetat, însă.

Într-o zi, defilarea de trupuri devastate de timp este uitată, preț de câteva clipe, de o făptură de vis, misterioasă, indiferentă, purtându-și splendoarea goliciunii în piscina în care se scăldau și bătrânii noștri, uluiți de ceea ce le-a trimis cerul. Era Miss Univers, alias Mădălina Ghenea. Nimic provocator în trecerea ei, nimic obscen-hulpav în ochii celor doi. Parcă ar fost îngerul din Umbria al lui Fellini, cel din finalul lui Dolce vita, un înger care nu rămâne pe celălalt mal, ca la magicianul absolutal al cinematografului italian, ci se scaldă în aceeași apă.

Citește și: Cannes 2015. Femei îndrăgostite

Probabil că presa va reproduce pe capete imaginea cu posteriorul Mădălinei, decupându-l dintr-un context în care fiecare cadru are o justificare. Sorrentino continuă și în Youth practicarea unui postmodernism inteligent, fără ostentația exercițiului gratuit, un fragmentarism adecvat aici fluxului memoriei, tristeții neputințelor de tot felul, regretului pentru tot ceea ce nu a fost dus pînă la apă. Din rupturile de viață acompaniate, de multe ori, de un fel de haz de necaz, sunt refăcute imagini ale trecutei existențe a celor doi, uneori cu o lipsă de menajamente nu departe de cruzime, îmblânzite, apoi, de refugiul în imaginar.

Dirijorul Caine refuză,în ciuda insistențelor unui agent, să reapară la pupitru, fie și de dragul reginei, care ar dori să-l revadă. Spre deosebire de el, cineastul încă mai are planuri mari. El, care a lansat cincizeci de cariere și a fost considerat, așa pretinde, cel mai mare regizor de femei, nu vrea să renunțe. Chiar dacă știe că "cinematograful este o junglă", că „nimeni nu este sincer în cinema" iar starul vestejit, care mai are pretenții (Jane Fonda) „este o ingrată și o idioată".

Prea legat,însă, chiar de minciunile filmului, regizorul orgolios (Harvey Keitel) va fi cel care va eșua, în timp ce prietenul său va fi salvat de refugiul în vis, acolo unde și spectacolul pentru regina Angliei este cu putință. Un concert grandios, de proporții cosmice, în care își găsește locul și soția lui, violonistă cu mințile pierdute, încheie filmul.

Citește și: Cannes 2015. În numele mamei

Am spus „salvat", dar și redempțiunea, chiar fantasmatică, are un preț. Mai ales la acea vârstă. Într-o fulgerare de o secundă, în tumultul muzicii se ițește chipul hidos transformat de boală, de bătrânețe, al femeii. Sorrentino nu ne lasă să ne bucurăm fără nicio grijă. Acesta pare a fi chiar principiul cinematografului său, al visului măsurat, nu de puține ori ironizat.

Într-o secvență semnifcativă, dirjorul, singur pe un câmp înflorit, schițează, timid, câteva gesturi profesionale. Vacile din preajmă îi răspund cu muzica talăngilor. Să râdem, să plângem? Nu am priceput de ce printre aplauzele din sala proiecției pentru ziariști s-au strecurat și câteva fluierături.

La conferința de presă, Michael Caine a dat un mic recital de umor englezesc, întrebat fiind dacă o cunoaște pe regină. Probabil cineva care nu știa că actorul a fost înnobilat cu titlul de Sir, în 2000. „Da, o cunosc. Odatăm la un party, m-a întrebat, Mister Michal Caine, știți vreo glumă? Da, știu, dar nu din acelea care pot fi spuse Majestății Voastre".

La nelipsita interogație asupra deosebirilor dintre cinematograful european și cel american, Caine, întruchiparea eleganței actorului britanic, ne-a lămurit definitiv:"Nu e nicio diferență. Filmul este peste tot același. Numai că Hollywoodul ne plătește mai bine".

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News