E îndemnul adresat femeilor mironosiţe. Lor li s-a arătat mai întâi în noua Lui stare de biruitor al morţii. Femeile acestea, Maria Magdalena, Maria lui Iacov, Salomeea şi altele, veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt să-I ungă cu miresme trupul pe care îl credeau în continuare lipsit de viaţă. Lor le va reveni să vestească apostolilor („spuneţi fraţilor Mei...”) minunea Învierii şi să le spună să se ducă în Galileea pentru a-L întâlni acolo pe Învăţătorul lor. De altfel, Hristos cel înviat li se va arăta în aceeaşi zi lui Petru, respectiv altor doi apostoli, Luca şi Cleopa, pe drumul de Emaus. Mâhniţi de pierderea Hristosului istoric, abia în clipa binecuvântării şi a frângerii pâinii, cei doi îşi vor da seama că Îl avuseseră tot timpul pe cale, cu ei, pe Hristosul euharistic. Îl vor mai vedea, în cele patruzeci de zile care au precedat Sfânta Sa Înălţare, „până la cinci sute de fraţi”.

Învierea lui Hristos este un fapt istoric. Unii i-au pipăit rănile, alţii au mâncat şi au băut împreună cu El, convingându-se astfel că înviase, că nu era duh. De aceea sărbătorirea Paştilor constituie pentru creştin o bucurie supremă. Vom învia şi noi. Ne-o arată Însuşi Dumnezeu, una din Persoanele Sfintei Treimi, care şi-a asumat firea noastră pentru a o mântui.

Cuvintele lumină şi bucurie sunt cel mai des folosite când vorbim despre Paşte. Creştinismul însuşi, şi mai ales Ortodoxia, este bucurie. Bucurie întemeiată pe suferinţă, şi prin aceasta cu atât mai profundă şi mai trainică. Pentru că s-a refăcut puntea dintre Dumnezeu şi om, pentru că avem de-acum certitudinea că nu suntem decât aparent trecători, întrucât sufletul nostru dăinuie şi vom învia şi noi. Tot cu trup, dar cu unul spiritualizat.

Se spune într-o cântare a Bisericii – într-o cântare pascală – că Învierea este sărbătoarea luminii: „Toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi toate cele de dedesubt”.

Bucuria Învierii o împărtăşeşte şi Cosmosul. Tot aşa cum, cu prilejul Răstignirii, împărtăşise durerea – cea de obşte, când se cutremurase pământul şi se întunecase văzduhul în plină zi, Învierea Domnului e prilej de manifestare a simultaneităţii divine. Hristos coborâse totodată la iad, la protopărinţii Adam şi Eva – astfel Îl înfăţişează iconografia clasică bizantină – şi la oamenii care se născuseră şi muriseră înainte de Întruparea Lui, pentru a-i mântui. De aceea, într-o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, preotul murmură: „În mormânt cu trupul, la iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti de necuprins”.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că s-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică...”, glăsuieşte imnografia răsăriteană. Lumea se bucură şi ea. Cum frumos s-a spus, Sărbătoarea Paştilor, care stă în centrul cultului ortodox, este explozie de bucurie, asemenea celor trăite de ucenici când au văzut pe Domnul înviat.

Paştile sunt un triumf, o apoteoză a luminii, sărbătoare spirituală – ospăţ al duhului. De aceea Biserica ne îndeamnă: „Ziua Învierii să ne bucurăm cu strălucire/ Şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm/ Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi.”

Bucuria şi plenitudinea vin de la Dumnezeu; sunt daruri ale Duhului. Hristos Însuşi ne-o spune, în Evanghelia iubirii, a Sfântului Apostol Ioan: „Eu am venit pentru ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă”. Tot Hristos pomeneşte de bucuria care trebuie să fie deplină.

Sărbătoarea e actualizarea concretă a legăturii cu Dumnezeu, împărtăşită împreună cu semenii. E ridicare peste profan şi contingent. Cele patruzeci de zile care se cuprind între Înviere şi Înălţare sunt ale nădejdii, bucuriei, înseninării sufleteşti şi spirituale. Hristos Însuşi ne îndeamnă: Bucuraţi-vă!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News