„Vine primăvara, înflorește toată grădina, iar la noi în casă se dă drumul la purificatorul de aer la capacitate maximă. Se împart inhalatoarele: unul la Răzvan în mașină, unul la mine în geantă, unul pe masă în living, unul în dormitor, unul în rucsac. Asta pentru că… Sunt posesoare de soț astmatic. Carismatic, dar astmatic”, și-a început astfel Irina Fodor mesajul publicat pe blogul ei.

„Să vă povestesc cum a fost prima oară când mi-am dat seama că boala asta te pune uneori în situații limită. Eram în India și am hotărât, împreună cu restul găștii, să mergem vreo două zile în deșertul Rajasthan, și să dormim peste noapte în mijlocul pustietății. Zis și făcut: am mers toată ziua pe cămile, până în mijlocul deșertului, ne-am făcut tabăra, am gătit cina la foc, am stat la povești și ne-am bucurat de bolta înstelată. Târziu în noapte, am hotărât să mergem la culcare. Noi am fost o trupă de opt oameni și dormeam ca sardinele, toți într-un cort. Când să ațipesc, aud un zgomot ciudat, ca un șuierat. Răzvan mă prinde de mână și îmi spune, în timp ce deabia mai respira: “Inhalatorul”. Se sufoca. Afară-beznă, în cort-beznă, iar locația bagajelor noastre- deloc precisă. Știam că am doar câteva minute ca să găsesc medicamentul și m-a luat tremuratul: am pornit, de-a bușilea și am trecut, prin întuneric, peste capetele, mâinile și picioarele prietenilor noștri în timp ce pipăiam disperată colțurile cortului ca să găsesc borseta mea, în care știam că ascunsesem un inhalator pentru cazuri urgente. Fix ca acesta. Știam că el nu se poate mișca și că trebuie să stea cât mai calm ca să poată respira în continuare, iar timpul se scurgea repede. Descopăr borseta, inhalatorul, trec inapoi, prin beznă peste prietenii noștri, ajung la Răzvan: “3, 2, 1, inspiră!” Erau două posibilități. Prima: medicamentul își va face efectul și criza este depășită. A doua: factorul alergenic e prea puternic, medicamentul a venit prea târziu, nu mai face față și trebuie fugit rapid la spital. Cel de-al doilea scenariu ar fi fost un dezastru pentru noi, căci cel mai apropiat spital se afla la câteva sute de kilometri. Din fericire, inhalatorul a fost de ajuns, de data asta. Am mai așteptat puțin, până l-am auzit pe Răzvan că respiră corect și am adormit liniștiți.

Altă dată, lucrurile au fost mai serioase: la o petrecere surpriză, unde sărbătorita era așteptată pe întuneric de toată gașca, soțu’ nu și-a dat seama că întreaga cameră e ticsită de flori. Când toată lumea a început să cânte “la mulți ani” și luminile s-au aprins, Fodorică de abia mai avea aer să ceară ajutor. L-au luat prietenii noștri și au fugit cu el la spital aproape inconștient.

Și de acasă am fugit de vreo două ori la Urgențe în pijamale: o dată, de la prea mult rozmarin într-un preparat, a doua oară, de la un vin bio, de țară (în cazul vinului, se pare că a fost din cauza histaminei).

Ce vreau să vă spun e că, deși se poate trăi bine mersi cu această boală până la adânci bătrâneți, nu trebuie lăsată să te ia prin surprindere.

Trebuie depistată din vreme, trebuie să te asiguri că porți după tine tot timpul tratament adecvat și trebuie să înveți de ce să te ferești. Trebuie ca cei dragi să fie instruiți și să recunoască semnalele îngrijorătoare, astfel încât să reacționeze rapid în cazuri urgente. Nici nu mai discutăm de legătura strânsă pe care trebuie să o ai cu medicul tău și de controalele medicale periodice care nu trebuie să lipsească sub nici o formă”, a scris Irina Fodor pe blogul ei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News