Data actualizării: 06.02.2021 19:39
Data publicării: 06.02.2021 19:19

Automobile de altădată. Anii 60, când maşinile din Bucureşti s-au înmulţit. Copil, întrebare grea în comunism. "Unde sunt proletarii?"

Autor: Dan Ciachir | Categorie: Cultura

Automobile de altădată, capitolul III

Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine la DC News cu o nouă miniserie împărţită în trei episoade. Astăzi vă prezentăm al treilea episod despre automobile de altădată.

La sfârşitul anilor ’60, când numărul automobilelor din Bucureşti se înmulţise, înzecindu-se într-o perioadă scurtă de timp, au fost automatizate semafoarele şi au dispărut borcanele cu miliţieni. Pe locul celui din colţul Muzeului de Artă – aflat cam la un metru distanţă de bustul principelui Barbu Ştirbey aşezat acolo în anii din urmă – a apărut o gheretă în care stătea cu arma la umăr un gradat cu mănuşi albe în uniforma trupelor de Securitate. Exceptând aripa muzeului, în palat se instalase Consiliul de Stat, forul suprem al Republicii. Sediul său era păzit în permanenţă de militari care la schimbarea gărzii băteau pas de defilare; unii provinciali se opreau să-i privească printre stâlpii cu ţepuşă în vârf ai gardului de metal.

În primăvara lui 1972 sau ’73 mă întorceam acasă pe la unu sau două noaptea – cred că de la Casa Scriitorilor –, traversând pe trecerea de pietoni din capătul străzii Ştirbei Vodă cu ţigara în mână. Ajuns pe trotuarul fostului Palat Regal, am auzit un glas şoptindu-mi conspirativ: „Domnu’... Vă rog, daţi-mi şi mie o ţigară...”. Ieşit din ghereta sa, fără armă, venea înspre mine un caporal cu mâna dreaptă scoasă din mănuşa albă, întinzându-mi-o printre zăbrelele de fier forjat. Am scos din buzunar pachetul (se întâmpla să fie unul de ţigări americane), îndemnându-l să ia mai multe. După o secundă de ezitare, a luat trei, două ţigări băgându-le în buzunar, iar pentru cea de-a treia cerându-mi foc. Am scos bricheta, a aprins trăgând un fum adânc, apoi mi-a mulţumit şi m-a salutat milităreşte, întorcându-se în gheretă să-şi fumeze ţigara.

Spre sfârşitul iernii din 1976 – iarnă anodină şi blândă – am trecut, după miezul nopţii, pe lângă ghereta din colţul Palatului. Gradatul m-a întrebat pe muteşte, bătându-se peste buze cu două degete, dacă îi pot da o ţigară. Am scos pachetul din buzunarul paltonului şi i l-am întins, bucuros să constat că persista un obicei din vremuri mai senine. La Bucureşti, spaţiul sacral al Puterii, Piaţa Palatului, echivalent al Pieţei Roşii din Moscova, continua să se învecineze cu două restaurante: „Cina” şi „Athénée Palace”. Pe locurile lor, ca şi pe acela pe care se află Ateneul, parcul şi parcarea din faţa acestuia, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se întindea o livadă cu vişini, dăruită ca dotă fiicei sale de către un boier velit. Aflasem detaliul acesta de la un cercetător pasionat de istoria Bucureştiului, cu prilejul documentarelor de televiziune. Pe când operatorul filma o gravură înfăţişându-i pe domnitorul Cuza şi pe doctorul Davila, ambii călări, în mahalaua Gorganului, când se revărsase Dâmboviţa, în 1864 – apa trecea de burta cailor –, istoricul, un om tânăr, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, mi-a povestit cum domnitorul adoptase, cu acel prilej, un copil rămas orfan şi fără căpătâi, odată liniştită furia apelor. În realitate, Cuza profitase de prilej spre a-şi adopta unul dintre propriii copii făcuţi cu Maria Obrenovici. Ieşind la o halbă cu cercetătorul acela timid şi erudit, la „Carul cu bere”, de îndată ce ne-am aşezat la o masă, mi-a povestit cum, la începutul secolului, un ziarist a publicat fotografia proprietarului acelui restaurant – un ardelean cu numele de familie Mircea – în locul fotografiei unui criminal cu care restauratorul semăna ca două picături de apă. A urmat un proces cu răsunet în epocă.

Pe colţul dinspre Calea Victoriei al străzii Piaţa Amzei se află un bloc interbelic cu patru etaje şi mansardă la subsolul căruia a funcţionat vreo două decenii un local aparte, „Minion”, ajuns după prăbuşirea fostului regim restaurant chinezesc. Majoritatea clienţilor care-l apreciau – medici, scriitori, actori, ziarişti – strâmbau însă din nas când venea vorba de hramul său, scris, atât pe firmă, cât şi pe veselă sau pe copertele meniurilor, Minion în loc de Mignon, cum s-ar fi cuvenit după ortografia franceză. Restaurantul era condus de doi fraţi pe numele de familie Chivu, care îşi făcuseră renume în anii ’60, când răsăriseră lăstarii unui comerţ semiparticular, retezaţi nu după multă vreme, iar ei deschiseseră cea mai cunoscută bodegă ţinută de mandatari în Bucureşti, „Botoşani”, pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Gestionaseră apoi, tot ca mandatari, restaurantul „Bucur”, scurtă vreme – din 1970 mandatarii fuseseră înlăturaţi –, pentru ca la începutul deceniului următor să preia restaurantul „Minion”. Localul avea un regim aparte, care-l deosebea de celelalte restaurante din Bucureşti – susţineau clienţii săi statornici – prin serviciu, preparate şi băuturi.

Într-o zi în care primeam de la casieria Televiziunii banii pentru unul dintre documentare, l-am invitat la prânz, la „Minion”, pe istoricul cu care începusem să mă împrietenesc. Întâlnirea era fixată pentru ora 14. Am ajuns cu o jumătate de ceas mai devreme. Restaurantul avea câteva mese la parter, cam incomode, localul propriu-zis aflându-se în subsolul răcoros al clădirii, unde, când am coborât, dintr-o duzină de mese una singură era ocupată. M-am aşezat într-un colţ ferit şi i-am cerut chelnerului să-mi deschidă o sticlă de vin. Peste câteva minute am văzut coborând treptele scării spiralate, puţin adus de spate, întrucât era foarte înalt, un bărbat de vreo 48 de ani, pe chipul căruia parcă distingeam trăsăturile unei persoane întâlnite de mult, urmat de un băiat de 11-12 ani, cu tunsoarea scurtă, specifică elevilor, amândoi înstrăinaţi şi nedumeriţi... Era doctorul Ţăpligă, o cunoştinţă de familie, pe care nu-l mai văzusem din adolescenţă. Părea foarte dezorientat. L-am poftit să ia loc împreună cu băiatul – fiul său – la masa mea. Se vedea că e nedeprins cu restaurantele. N-a vrut să comande nimic şi a refuzat paharul de vin cu care am vrut să-l tratez, însă i-am impus chelnerului să deschidă o sticlă de pepsi pentru copil. Băiatul a băut cu plăcere din paharul de pepsi, întrebându-şi părintele după ce şi-a rotit privirea de jur împrejur:

– Unde sunt proletarii?

Simţind că mi se taie respiraţia, am sorbit o înghiţitură de vin ca să mă reculeg. Era de prisos să-i explic copilului că restaurantul acela era frecventat de oameni din protipendadă, de crema societăţii, cum se mai spune, şi nu de proletari. A intervenit însă medicul:

– Fiul meu are ca temă la limba română poezia lui Eminescu Împărat şi proletar. Pregătim lecţiile împreună şi cum nu înţelegea ce este o tavernă, m-am gândit să coborâm aici pentru câteva clipe ca să se dumirească la faţa locului...

După plecarea medicului şi a băiatului său a sosit, punctual, istoricul, care îmi făcea o plăcută surpriză, dăruindu-mi o fotografie format carte poştală cu un Dion-Bouton din 1906, automobil pomenit în acelaşi an într-una din scrisorile trimise de Mateiu I. Caragiale la Paris prietenului său Nicolae Boicescu. De doar două locuri, decapotată, cu un motor de opt cai-putere, maşina avea o gingăşie miniaturală, ca de automobil pentru păpuşi.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News