Născut pe 19 noiembrie, la Binţiţi, în judeţul Hunedoara, într-o familie de ţărani,  Aurel Vlaicu a reușit să devină un pionier al aviaţiei mondiale.

Elev al liceului calvin din Orăştie, Vlaicu îşi ia bacalaureatul la Sibiu, în 1902, după care își continuă studiile la Universitatea Tehnică din Budapestai și la Technische Hochschule München, în Germania. Obţine diploma de inginer în 1907  şi lucrează o scurtă perioadă la uzinele de motoare Opel.

Revenit  la Binţiţi, acesta  construieşte planorul „A. Vlaicu 1909”, pe care îl foloseşte pentru mai multe zboruri demonstrative, iar pentru că nu avea motor, planorul obţinea viteza necesară lansării de la o căruţă trasă de trei cai.

Fără bani, Vlaicu vine la Bucureşti în 1909 şi reuşeşte să-l impresioneze pe Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii, care îl angajează ca inginer în cadrul Armatei, punându-i la dispoziţie un atelier, muncitori şi banii pentru construcţia unui avion, precum şi un motor rotativ comandat la Paris.

În iunie 1910, aparatul intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale sub numele de aeroplanul  Vlaicu I, care a zburat circa 50 de metri, după care a aterizat uşor. 

Vezi și: Povestea primului avion românesc. Cum era să colaborezi cu Aurel Vlaicu - File de istorie

În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:

„Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit". (Enigme ale istoriei române, p.94)

În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.

Misterul morții lui Vlaicu

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit la Bănești,  în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord, din cauza unor probleme tehnice.

Într-un articol publicat ulterior de dr. V. Hâncu, prieten cu Aurel Vlaicu și medicul lui curant, acesta scria, cum cita Constantin C. Gheorghiu în cartea lui despre viața lui Aurel Vlaicu: „… după mine, Vlaicu a murit încă în aer, în urma unui atac de inimă (asistolie cardiacă)”. 

Aceasta e considerată o variantă plauzibilă dintre toate ipotezele lansate ulterior: s-a spus că a fost asasinat la cererea rivalului său, aviatorul George Valentin Bi­bescu.

Gheorghe Negrescu, responsabil cu ancheta privind cauzele accidentului, a concluzionat: „Vlaicu, renunțând la trecerea în zbor a munților, după ce depășise Cîm­pi­na se întoarce și coboară. Când mai avea vreo 50 de metri până la sol, o rafală de aer îl surprinde în momentul aterizării și-l izbește de pământ pe o aripă.”

Pe 17 septembrie 1913, într-un convoi însoţit de aeroplanul Vlaicu I, Aurel Vlaicu a fost condus pe ultimul său drum de mii de oameni şi înhumat la Cimitirul Bellu. 

Locul unde s-a prăbuşit este marcat la Băneşti printr-un monument.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News