Pandemia ne-a distanțat, ne-a separat, ne-a ținut departe de multe persoane dragi și o face în continuare. Nu vorbesc acum de reguli, despre cine le respectă și cine nu, ci despre noi, oamenii din mulțime. 

Privim adesea un ambalaj și avem impresia că știm totul.

Se întâmplă...

Ne-am uitat cum înmormântarea lui Emi Pian a ținut prime time-ul și prima pagină a ziarelor, dar nu ne-am gândit ce-l face ”lider de clan interlop”. Nu știu pe ce și-a construit palate, dar știu că lumea aceasta interlopă distruge oameni. Prin droguri, cămătărie, prostituție, oamenii mor înainte de a-și pierde viața, mor pe dinăuntrul lor, fără să le știe nimeni durerea. Nicio mamă, când naște o fetiță, nu se gândește că aceasta va fi dusă la produs în Italia, pentru că e săracă. Niciun tată, care vorbește despre cum va juca fotbal cu fiul său când va crește, nu-și imaginează că fiul său va ajunge să-i dea în cap pentru droguri. Niciun om corect în această viață nu-și dorește să ajungă la mâna cămătarilor. Și totuși, se întâmplă.

Un singur strigăt

Ne uităm zilnic cum cresc cifrele de infectare cu COVID-19. Acel coronavirus în care unii nu cred. Dincolo de cifre, sunt oameni. Oameni cu familii, cu destine, cu planuri. Pe agenda lor nu era moartea. Iar în urma lor rămân dureri nesfârșite. Rămâne un copil care spune ”tată”, dar nu mai are cui. O mamă care-și urlă durerea și-și caută tăria în ea să meargă mai departe. Un tată care nu știe, într-o țară cu un puternic fundament patriarhal, să fie și mamă. Un tată care până ieri era doar preocupat să aducă bani acasă, astăzi el trebuie să ofere și alinare copiilor ce nu mai au cui spune ”mamă”. O mulțime de oameni, un singur strigăt: De ce mie? 

Părem perfecți, luptători, când pierdem, ne doare. Însă, dincolo de a fi oameni, suntem perfecți în a nu fi. 

Medicii n-au putut fi Dumnezeu

Vă dau două știri: Cinci tineri au mers la fotbal într-un sat vecin. Când s-au întors, au făcut accident, mașina a căzut într-o râpă. Din mașină, au mai ieșit patru tineri. Nu și Andrei. Prietenii lui au fugit și, mai mult, el a fost găsit pe locul șoferului. A fost lăsat în agonie, într-o râpă, să moară singur. Prietenii au fost cei care l-au abandonat în ultimele lui clipe. Ar fi putut să mai trăiască, poate. Nu vom ști niciodată, dar salvarea lui a venit după ore, iar medicii n-au putut fi Dumnezeu. 

A doua știre. Un turist epuizat a fost lăsat să moară pe munte. Ați ghicit, tot de prieteni. El nu a mai putut înainta. Ei au plecat. Dacă nu veneau niște străini, cei de la Salvamont, să-l salveze, până dimineață ar fi fost mort. Îl puteau mânca și animalele între timp. 

Cum poți argumenta când, în fața morții, tu stai pe Instagram?

Pot exista multe motive, ne putem găsi multe argumente pentru care nu suntem oameni, însă toate acestea nu ne vor salva de noi. Nu există niciun motiv, în această lume superficială, pentru care să lăsăm oameni să moară în fața noastră, când îi putem salva. 

Astfel de știri urâte sunt sute, mii. Zi de zi. Sunt știrile de fapt divers- crud, nu?, care deja nu se mai dau. Nu sunt mai importante decât războaiele politice și, în general, nu interesează pe nimeni. Pentru că suntem prea egoiști sau pentru că preferăm să închidem ochii la durere. 

Poate oare cineva să-mi răspundă unde au dispărut oamenii? Cum am ajuns să fim un munte de egoism și superficialitate? Să ne uităm doar la noi în oglindă și să nu vedem nimic în jur? De ce, când poți să faci bine, alegi să faci rău? 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News