Data actualizării: 21.03.2022 22:25
Data publicării: 21.03.2022 17:03

• Viața la bloc, de la gălăgia din toate părțile la tocănița zilei. Ce facem, dom’le, cu vecinii?

Sursa foto colaj: Pxhere

Ce facem cu vecinii care nu s-astâmpără? Cu gălăgioşii de sus, din stânga, din dreapta, din ceafă, de peste tot? Cu “ăia” care dau găuri în pereţi târziu după ora cinei, care urlă la neveste că perişoarele din ciorbă sunt prea sărate ori care îşi lasă copiii să practice scheme de karate amestecate cu figuri de dans improvizat între Ţopăita şi Aruncatelea de pe şifonier?

Ce facem cu ei? Dacă le batem în ţeavă, ca odinioară, ori suntem de modă veche ori prea sensibili. Dacă le facem o vizită şi venim cu o rugăminte, cică stăm prost cu nervii câtă vreme nu tolerăm nici măcar o tropăială de copil mic. Dacă îi pârâm la Poliţie, e posibil ca nenea în uniformă să ne spună că exagerăm sau chiar să nu facă nimic. Şi-atunci, cu odihna noastră cea de toate nopţile cum rămâne când vecinul face teste de sunet, de luni de zile, pe “noul” set de subwoofere?

Dacă n-ai trăit la bloc, n-ai avut şi n-ai noroc!

Ce facem cu vecinii care ne-aduc mirosuri de tocăniţe şi fum de ţigară prin grilajul de ventilaţie din baie pentru că şi-au “înfipt” hota în coloana de aerisire? Le zâmbim şi-i salutăm călduros când ne întâlnim la lift sau le batem obrazul? Ce trebuie să faci ca să fii un vecin bun cu un vecin rău? Cum să fii educat cu needucaţii? Cum îi spui? De câte ori îi spui? Cum baţi obrazul unui neobrăzat? Şi manelele! Şi chermezele până-n zori, că doar sunt oameni cu chef de viaţă şi bani “fără număr”! Şi rockul bubuit care merge de minune cu prima cafea din zi. Şi televizorul uitat peste noapte la volum maxim. Şi pereţii subţiri ca biscuitele prin care auzi până şi linguriţa cu care se mestecă în ceai. Şi tusea şi sughiţul şi oftatul şi râsul nici măcar hohotit şi acul care cade pe podea…oh, ce minunat!

Răcnitorii, ţopăitorii şi găuritorii sunt peste tot

Mereu m-am întrebat: ce-or mânca şi-or bea unii de pot sta treji şi ziua şi noaptea? Ăştia când dorm? Nu obosesc? Nu li se frâng oasele de-atâta “muncă”? Nu le cad urechile de la atâta muzică bună şi nebună? Copiii care sar din tavan in pat şi din pat pe masă şi de pe masă plonjează pe podea ca pe un derdeluş fără zăpadă...când îşi fac temele? Când mai învaţă tabla înmulţirii şi încă vreo cinci cuvinte noi la Engleză? De damele care ţin să dea vestea bună în tot blocul şi să împărtăşească şi cu noi “puterea dragostei”…de ele nu mai zic. Cum care veste bună? Că s-a întors logodnicul din delegaţie, că s-a împăcat cu fostul sau că e în vizită, peste noapte, nea Ene. Şi nu ăla care trece pe la gene.

"Stăm la bloc. Aşa e la bloc!"

Deunăzi, după un party zgomotos cu karaoke în toiul nopţii şi sărăţele aruncate pe geam, un domn care stă pe palier cu mine întreba: “Ce facem cu vecinii, dom’le?” Cum ce facem? – mi-am zis în gând. Nimic. Asta facem. Facem nimic. Cu biletul în cutia poştală exagerăm, cu mersul la uşă deranjăm, cu poliţia prea o tragem de păr, cu degetul împins în moalele obrazului nu se cade, cu atenţionarea de “Respectaţi programul de linişte” nu merge şi, atunci, chiar aşa: ce facem, dom’le? Învăţăm să trăim cu ei. Să ne simţim “acasă” pe ritmuri de manele, cu claxoane în faţa blocului şi cu certuri în familiile…altora. Pentru că, nu-i aşa, asta-i viaţa la bloc. Aşa mi-a zis domnul de deasupra care dă cu bormaşina din sculare până-n culcare, de astă vară, de parcă ar mai construi un bloc deasupra mea: “Ce vreţi, domnişoară? Stăm la bloc. Aşa e la bloc!” Întotdeauna “mi-a plăcut” explicaţia asta atât de…românească: “Asta e. Suntem la bloc.” Mi-a zis-o de parcă mi-ar fi îndesat un ciorap în gură. Am să-mi pun o tăbliţă la intrare pe care n-o să scrie “Acasă e acolo unde ţi-e inima” sau “unde ţi-e câinele” aşa cum găsim peste tot în comerţ sau pe Pinterest. Ci “Acasă e acolo unde obrazul gros se întâlneşte cu pereţii subţiri.” Viaţa mea la bloc n-are de-a face cu Pinterest-ul ci, mai degrabă, cu DeviantArt.

O căsuţă, de vânzare, în inima pădurii aveţi?

Din cauza vecinilor cu neveste idio…fone şi soţi afoni la karaoke, din cauza celor cu gusturi proaste în muzică şi pile-n poliţie, m-aş muta în codrii verzi, cu tot cu hainele de pe sârmă. I-aş fi răspuns atunci domnului de pe scară: “Ce facem? Ne mutăm. Ca să nu-i deranjăm şi să nu-i supărăm.” Nu i-am zis. Mi-am spus-o doar mie, în minte. Aşa cum mi-am mai ţinut alte o mie de discursuri tot mie, în faţa oglinzii, de cum aş fi putut să le aduc mustrare “obraznicilor” cu petrecerile şi cu bormaşina. “Staţi liniştită, o să se potolească ei” mi-a mai zis o altă vecină de parcă şi-ar fi spus-o ei, nu mie. Pe ea o bubuie şi o bâzâie şi mai rău decât pe mine. Nenea care demolează şi remodelează stă fix deasupra ei. Îmi venea să-i dau celebra replică a lui Jean Constantin - “Aşa linişte să ai dumneata toată viaţa!”. Dar iar nu am zis nimic. Le ţin toate pentru mine, că aşa-i frumos, aşa am învăţat de la mama, de la şcoală, de la preot, de la cei cu gulerele albe, de la cei înţelepţi. Între timp, petrecerile curg, sărăţelele cad peste balustradă, mai nou “la grămadă” cu mucurile de ţigară, eu tot cu hainele pe sârmă în balcon sunt şi nu undeva pe un deal, la ţară ori într-o căsuţă din pădure, iar viaţa merge mai departe. Pe ritmuri de lăutărească de oraş şi miros de ceapă călită în baie. Sfârşit.