Tabletă
Desktop
Data publicării:
Veneția 2024: Un festival al femeilor sau al bărbaților din prima linie?
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Nu știu de ce presa italiană a ținut morțiș, preț de vreo două zile, să anunțe cu titluri mari, „Un festival al femeilor”. Pentru că principala secțiune, Competiția, a fost inaugurată de Maria, un film dedicat unei mari figuri feminine, ce avea să fie urmată de altele mai mult sau mai puțin celebre? Să fim serioși, doar nu s-a apucat nimeni să le inventarieze.
Este adevărat că un alt număr, ușor de luat în seamă, cel al femeilor-regizor, al cineastelor –dacă vreți – din principala secțiune poate fi o justificare. Sunt cât să le numeri pe degetele unei singure mâini, cinci, ceea ce pentru un festival precum Veneția, nu foarte obedient când vine vorba de genderism, înseamnă mult. Dar mă întreb dacă nu este prea devreme să le atribuim posesiunea.
Mai este până la capătul liniei. Deocamdată nu am văzut decât un onorabil al doilea lungmetraj al italiencei Maura Delpero, Vermiglio, un portret al câtorva dintre locuitorii micii așezări din regiunea Trentino, nu lipsit de o anumită abilitate în a contura spațiul și timpul, în maniera clasicului Ermanno Olmi și, desigur, trâmbițatul Babygirl, al regizoarei și scenaristei olandeze Halina Reijn.
Autoarea susține că ar fi intenționat să aducă un omagiu thrillerurilor erotice ale anilor ’80-’90, lui Adrian Lyne și Paul Verhoeven, cu Atracție fatală, respectiv Basic Instinct. Decât o asemenea plecăciune, mai bine lipsă. Pelicula are mai degrabă aerul unei caricaturi a genului, cu o seducătoare CEO într-o mare companie (Nicole Kidman), nemulțumită de prestația conjugală a soțului ei, un regizor de teatru ale cărui spectacole oricum nu o interesează (Antonio Banderas). Femeie cu obsesii și fantasme sexuale cade ușor victima unui june stagiar care o manipulează și o umilește conform unui joc al dinamicii puterii între sexe (Harris Dickinson). „O amestecătură de transgresiuni ridicole” scria unul dinre cei mai buni critici italieni, Paolo Mereghetti. Nicole Kodman s-a străduit, în toate interviurile și la conferința de presă să justifice prezența ei într-un astfel de film, declarând că o interesează în mod special relația unei femei cu propriul ei corp.
Fernanda Torres in filmul I,m Still Here de Walter Salles (foto La Biennale)
În ceea ce privește rolul din filmul cu pricina, citez: „M-am lăsat purtată de tot ceea ce înseamnă corpul meu, până când acesta a devenit o poveste”. Cam complicat, dar, oricum, frumos spus. În concluzie: lăsați thrillerul erotic în seama bărbaților. Așa cum ne convinge și prezenta ediție a festivalului, se pare că, în ultima vreme, aceștia au avut altceva mai bun de făcut.
În cele două zile lăsate în urmă a intrat în acțiune artileria grea. Mă întorc la brazilianul doar amintit în corespondența de ieri, la Walter Salles, cu al său Ainda estou aqui / I ’m Still Here / Sunt tot aici, o amplă, tulburătoare cronică a unei familii în timpul dictaturii anilor ’70, continuată patru decenii după. În miezul acțiunii, o femeie, una dintre multele eroine din țările Americii latine, cunoscute sau nu, care au înfruntat violența istoriei. Sursa de inspirație este una ruptă din realitate, cartea lui Marcelo Rubens Paiva, fiul unuia dintre opozanții regimului, dispărut fără urmă, pentru a se dovedi după decenii că a fost ucis.
O familie de intelectuali, cu cinci copii, surprinsă în orele obișnuite ale bucuriei de a fi împreună, este aruncată în infernul incertidunii de a nu ști cum a dispărut tatăl, senator. Oare a fost îngropat într-un loc necunoscut sau a fost aruncat în mare, din helicopter ? Întrebări sinistre, dar care puteau fi auzite în acei ani în casele oamenilor. Tenacitatea mamei, lupta ei de-a lungul anilor va aduce liniștea unui răspuns. „Când am citit Ainda estou aqui am fost profund emoționat – mărturisea regizorul.
Adrien Brody, The Brutalist, la conferința de presă (foto La Biennale ASAC)
Povestea acelor desaparecidos, a dispăruților, a celor cu viețile distruse de dictatura braziliană era spusă pentru prima dată din unghiul celor care au rămas. Conținea atât o istorie a supraviețuirii cât și una a rănilor națiunii noastre. Terminarea filmului mi s-a părut a fi o urgență, pentru că în cei șapte ani câți au trecut cu pregătirea, viața noatră în Brazilia a virat în mod periculos către distopia anilor ’70”. Filmul impune și o mare actriță, pe Fernanda Torres iar cinefilii adevărați vor obesrva în final, în rolul eroinei îmbătrânite, o altă uluitoare Fernanda, Montenegro, din Gara Centrală, astăzi în vârstă de 95 de ani.
Despre supraviețuire este vorba și în celălalt film care împarte cu cel descris mai sus aplauzel criticilor: The Brutalist al mereu surprinzătorului cineast american Brady Corbet, când actor pentru prestigioși europeni, Lars von Trier, Olivier Assayas, când el însuși regizor, ba chiar deținător al unui premiu pentru Opera prima aici, la Veneția, în 2015, cu The Childhood of a Leader.
La numai 36 de ani, îl regăsim cu un ambițios film-fluviu, de 3 ore și 35 de minute, cu o pauză, un Intermission, ca pe vremuri, în timpul căreia nimeni nu a plecat din sală. Destinul tragic al arhitectului evreu ungur Laszlo Toth, unul dintre creatorii brutaliști, exponenți ai curentului modern cu acest nume, dominant cu deosebire în anii 50 -70 acoperă întreaga poveste, alternând empatia pentru personaj cu luciditatea unor întrebări ale opțiunii intelectuale, mereu valabile.
Laszlo Toth a supraviețuit Auschwitzului, mai puțin condiției sale de artist blestemat, căruia emigrarea în America tuturor posibilităților nu i-a adus decât o iluzorie împlinire. Deși angajat de un magnat să construiască un gigantic centru multifuncțional pe o colină, i se va aminti meru că rămâne un tolerat la masa celor puternici. O întreagă imprersionantă secvență filmată la carierele de marmoră de Carrara, cu pereții drepți, aproape geometric tăiați, este concepută a fi metafora orgoliului unui artist de a concura natura. Și, uneori chiar poate, dar nu este în stare să-și înfrângă amintirea vechilor traume, refugiul în drog.
După Pianistul lui Roman Polanski, Adrien Brody, protagonistul, duce din nou pe umerii săi un film masiv, solicitant, cu multe răscruci ale psihologiei eroului și o singură certitudine: dificultatea de a trăi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
