Data publicării: 06.09.2023 09:29

Veneția 2023: Umbra strămoșilor uitați

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu

Cadru din filmul Priscilla

Cineva, fără îndoială un mare cinefil, și-a adus aminte că, într-una dintre aceste zile ale festivalului, s-a împlinit o jumătate de secol de la moartea lui John Ford.

A scris ca atare, spre mirarea multora: „50 de ani fără John Ford”. Mi-am adus aminte o mai veche mărturisire a unui alt confrate care își proclama identitatea afirmând, cu mândrie: „Ce privilegiu să trăiești în același secol cu John Ford”. Astăzi, când unele publicații nici măcar nu mai catadicsesc să menționeze numele regizorului în micile lor însemnări despre filme, astfel de orgolii par de pe altă lume.

Și de ce nu ar fi așa când Tick Tockul livrează tuturor iluzia că poți însăila un filmuleț punând trei imagini răzlețe cap la cap. Ceea ce mi se pare mai trist este că și cineaști tineri se apucă de lucru având în cap contaminanta estetică a Tick Tock-ului - dacă o pot numai astfel – în orizontul căreia se formează o generație de spectatori. A nu se înțelege că, printr-o manevră perfidă, aș vrea să lansez pretenția absurdă de a auzi pe cineva lăudându-se: „Sunt contemporan cu Woody Allen, cu Roman Polanski”, dar nimic nu mă poate împiedica să nu mă gândesc cât de mult ar avea de învățat unii de la huliții mai sus pomeniți, chiar și de la micile lor filme pe care directorul Mostrei, Alberto Barbera, s-a încăpățânat să le includă în Selecția oficială, în afara competiției, cu toate că știa ce îl așteaptă.

Lily James în Finalmente l alba

De fiecare dată, ieșind de un film care începea bine, dar al cărui autor se lăsase furat de ispita unor inutile cadre lungi, de povești adiacente care o înghițeau pe cea fundamentală, am simțit absența unei lecții, a unui eventual mentor. Iată Finalmente l’alba, al unui regizor de altfel experimentat, Saverio Costanzo, cu o deschidere absolut impunătoare. Ce poate fi mai seducător decât să trezești la Cinecittá, în anii ’50, ca într-o peliculă neorealistă cu o mame din familia Annei Magnani, ale cărei două fiice, una frumoasă foc, alte mai urâțică, sunt convinse de un impresar să dea probe pentru un film de epocă.

Vezi și: Veneția 2023: Manualul bunului ucigaș, între Polanski și Woody Allen

Evident, apriga mamă le însoțește, dar le pierde din ochi și de acum încolo acțiunea se ramifică, se rătăcește prin cotloane, o părăsește de tot pe fata frumoasă, pentru a o urmări pe cealaltă, buimacă într-o lume coborâtă din La dolce, ale cărei ostenative destrăbălări nu țin, însă, loc de narativitate. Doar către final filmul își găsește ritmul adecvat, într-o inspirată secvență a asocierii fetei dezamăgite cu un leu ținut până atunci în cușcă.

Frumos, plin de făgăduințe începe și La bête, filmul lui Bertrand Bonello, cineastul francez nonconformist, inspirat de scrierea lui Henry James Bestia în junglă, al cărei miez narativ îl găsim și în filmul lui Truffaut din 1978, Camera verde. Singurătate, destin, despărțiri – și colo, și dincolo, dar alte singurătăți și alte despărțiri. Bonello ne păcălește în amintitul început, când ceea ce părea o pregătire pentru un casting se dovedește a fi debutul unui proces de purificare a ADN-ului, urmat de testarea unei mașini ce o va purta pe o tânără femeie în viețile sale precedente, trei la număr, cu amețitoare salturi temporale.

Actrita CaileSpaeny, Priscilla Presley din viata reala si regizoarea Sofia Coppola

Performanță actoricească remarcabilă a versatilei Léa Seydoux. Mai tenace în autocontrol a apărut și de data aceasta Sofia Coppola. E drept că a și avut de la cine să învețe. Treisprezece ani după Leul de aur dobândit aici pentru melancolicul Somewhere, se întoarce la Veneția cu un film mic, Priscilla, în care regăsim una dintre temele sale predilecte, singurătatea femeii aruncată într-o lume în care nu-și găsește locul. Spun film mic pentru că însuși fragmentul de viață adus pe ecran, anii căsătoriei mult prea tinerei Priscilla Beaulieu cu Elvis Presley deja faimos, sunt evocați din unghiul de vedere al acesteia, la o distanță în care timpul a măcinat amintirile legate de îndepărtatul interval 1967-1973.

Deși titlul fixează personajul principal, bănuiesc că în cartea de memorii a fostei soții a starului, Elvis and Me, sursa inspiratoare, portretul bărbatului pentru care, la 14 ani, și-a înfruntat părinții, este mai complex. Altfel, așa cam molatec și nehotărât cum apare în film (actorul australian Jacob Elordi are de luptat și cu imaginea concurentă a lui Austin Butler, celălalt Elvis, al lui Baz Luhrmann), nu oferă prea multe șanse tinerei femei să se definească în raport cu el.

Cine nu a știut să-l atragă pe celălalt în lumea lui? Elvis, cu viața lui atât de expusă sau Priscilla (remarcabilă Cailee Spaeny) cu anevoioasa ei maturizare? Este emoționantă scena despărțirii de miticul Graceland, ca o smulgere dintr-un vis, un bun final pentru o poveste care alunecă însă la suprafața a ceea ce va fi fost cândva o viață.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News