Data publicării: 11.09.2023 09:33

Veneția 2023: Partea leului

Autor: Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Yorgos Lanthimos castigator al Leului de aur

Cunoaștem melodia. Aceeași diplomație festivalieră, aceeași strategie a mulțumirii caprelor și verzelor, același balans între chemarea realității de sub ochii noștri și seducția unui cinematograf care se ia la întrecere cu el însuși, ba chiar și aceeași bănuială a măgulirii gustului președintelui în exercițiu al juriului.

S-a adăugat acestora și o mică superstiție: grecul Yorgos Lanthimos nu are obiceiul de a părăsi un festival, oriunde va fi fost acesta, cu mâna goală. Rememorăm: premiul Un certain regard la Cannes, în 2009, pentru Dogtooth, din nou un premiu la Cannes, al Juriului, în 2015 cu The Lobster, selecționat în Competiție, de data aceasta, și Premiul pentru scenariu - Uciderea cerbului sacru în 2017, apoi Premiul special al juriului la Veneția, în 2018, cu The Favourite.

Poor Things (l-am putea traduce prin Biete creaturi), câștigătorul Leului de aur îi aduce acum consacrarea deplină. Notele mari ale jurnaliștilor micului conclav internațional, solicitat, ca în fiecare an, de revista Ciak, în mod ciudat mult peste entuziasmul cronicilor apărute după prima proiecție, note mereu nedepășite de filmele ce au urmat, l-au menținut în fruntea favoriților. Puțini se îndoiau că un președinte precum Damien Chazelle, el însuși iubitor al marilor volute ale imaginii, nu va fi sedus de barochismul delirant al lui Lanthimos din Poor Things, de obsesiile torturante, fără limite, ale acestuia, artist pentru care, se pare, cinematograful nu mai este suficent de încăpător.

Cailee Spaeny-Cupa Volpi pentru interpretare feminină

Tânjind demult după o poveste cu punctul de plecare în romanul scriitorului scoțian Alasdair Gray, publicat în 1992, Lanthimos a reușit abia acum să urnească dificila producție. Așteptarea nu a fost degeaba. În zilele noastre, eroina are toate șansele să fie asimliată unei protofeministe. Femeia sinucisă în timp ce era însărcinată și căreia un medic nebun îi transplantează creierul nenăscutului și o readuce la viață, creatură ivită la răscrucea a două mituri, cel al lui Franckenstein și al lui Pygamlion, va alege o existență demențial-aventuroasă.

Eliberarea sexuală coneceptualizată, cum bine știm, în epoca noastră, revărsarea vitală ce sfidează orice normă, magnific întruchipată de Emma Stone (ce coincidență, actrița lui Chazelle din La, La, Land), călătoriile razna prin lume ale femeii biruitoare, în fața căreia bărbatul devine sclav, ambalate în învelișul propriu esteticii poate prea țipătoare a lui Lanthimos, dispuneau de tot ce trebuie pentru a lua ochii. S-ar putea crede că, prin această opțiune, aceeași cu a amintiților critici, juriul - din care au făcut parte cineaști cu prestigiu precum Jane Campion, Martin McDonagh, Laura Poitras - a ținut să-și afirme cinefilia.

Devine de neînțeles, însă, dacă o raportăm la o altă alegere, filmul lui Pablo Larrain El Conde (Chile), distins cu premiul pentru scenariu, deși a deținut una dinre cele mai mici note la aceeași bursă. Pe bună dreptate. Galopul lui Larrain printre învălmășite simboluri nu ne-a deschis nicio portiță. Era de așteptat ca acestor două filme, unul aiuritor, altul înăbușitor, să li se opună, în diagrama palmaresului și unul copleșitor de liniștit, cuceritor în minimalismul lui, precum Devil Does Not Exist al japonezului Ryusuke Hagamuchi (revelația Cannes-ului de anul trecut cu Drive my Car) , căruia i s-a atribuit Marele Premiu al juriului.

Iminența gesturilor politice, dictate de filmele care au adus cu ele temperatura epocii, a zilelor noastre, au dat - cred - mult de lucru juriului. Un film precum cel al Agnieskăi Holland, Green Border, în ipostaza de suprem câștigător, ar fi tulburat poate, relațiile cu festivalul, în urma hotărârii autoarei de a-l da în judecată pe ministrul polonez al Justiției, pentru reacția sa după premieră, când a comparat Green Border cu "peliculele de propagandă pe care nemții le realizau în timpul celui de al treilea Reich, în care polonezii erau arătați ca niște bandiți și ucigași".

Vezi și: Veneția 2023: Vieți furate

Primind Premiul special al juriului, Agnieszka Holland, mereu impresionantă în curajul său, și-a încheiat mărturisirile, la conferința de presă cu laureații, cu îndemnul "Europa, trezește-te". Țara gazdă, cu Premiul pentru regie, dobândit de Matteo Garrone cu politico-metaforicul său Io capitano, pare mulțumită. Imi imaginez și ezitările, încurcăturile juriului față în față cu filmele americane-problemă, importante, bine primite de toată lumea, jurnaliști, public, cum au fost Ferrari și Maestro. Rezolvarea au adus-o premiile pentru interpretare, beneficiari fiind doi actori americani care ne-au luat pe nepregătite: Cailee Spaeny pentru rolul Priscillei din filmul Sofiei Coppola și Peter Starsgaard din Memory, pelicula lui Michel Franco, ultima din plutonul proiecțiilor competitive.

Dacă Adam Driver dispăruse din agenda favoriților după scandalul știut, Bradely Cooper rămăsese în cărți cu al său impetuos Leonard Bernstein. A învins Peter Sarsgaard cu un tulburător personaj atins de Alzheimer, pentru care conviețuirea cu umbra trecutului împacă, paradoxal, raportul cu prezentul. Nu i se poate reproșa nimic suavei actrițe câștigătoare, admirabilă tânără Priscilla Beaulieu Presley, în zbaterea ei de a se elibera de mitul Elvis.

Ne urmărește, însă, imaginea lui Carey Mulligan din Maestro, în ceea ce pare a fi, până la această oră, rolul vieții sale: Felicia Montealegro, soția lui Leonard Bernstein, atât de profund umană în acceptarea meandrelor existenței alături de imprevizibilul muzician. Un festival are, de atâtea ori, și sacrificații săi.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News