Se pare că pandemia care i-a închis pe oameni în case atâta vreme i-a constrâns să fie mai reflexivi, să se gândească mai mult la întâlnirea cu ei însișiși sau cu aproapele tot mai îndepărtat, la timpul care nu iartă, la fatala scadență existențială. Multe povești de familie, personale, autobiografice. Despre unele am scris deja.

Au continuat să curgă pe ecran alte mici filme , nu lipsite de emoție pe alocuri, și, ca un făcut, unele aveau un personaj dominant comun: fiul sau fiica încă nedesprinși din copilărie, copiii care despart sau adună familia. Mai mult ca sigur că, în condițiile izolării, maturii au avut mai mulți ochi pentru propriile odrasle. Amănuntul nu putea să nu treacă gardul, în ograda inspirației cineaștilor, fie ei din America, Europa sau Asia.

Vezi și: Veneția 2022: Curajul de a alege

Cu un astfel de subiect, Rebecca Zlotowski (Franța) , aflată la al cincilea film, a izbutit să ajungă în competiția unui mare festival precum Veneția. Les enfants des autres este drama deloc lacrimogenă a unei femei căreia absența copiilor i-a ciuntit viața, fără a o arunca, însă, pe marginea prăpastiei. ...Se atașeză fără să stea mult pe gânduri de fetița celui pe care îl iubește, proaspăt despărțit de mama acesteia. Imposibilitatea reînchegării unei alte familii, dezertarea finală, justificată sau nu a bărbatului nu închide, însă, orizontul femeii. Discreția amărăciunii, a amânării speranțelor, sugestia lor nuanțată se regăsesc cu deosbire în jocul actriței franco-belgiene Virginie Efira, excelenta gazdă a ceremoniilor de la Cannes din acest an.

Virginie Efira, protagonista filmuluiu Les enfants des autres

Cu ea și cu Penelope Cruz din L’Immensità, opțiunile ce au în vedere Cupa Volpi devin tot mai anevoioase. O dramă familială se dovedește și Love Life al regizorului japonez Koji Fukada (premiu Un Certain regard la Cannes în 2016), , în opinia criticilor din țara natală cea mai împlintă creație a sa. Și aici melodrama este evitată, amănunt cu atât mai meritoriu cu cât miza psihologică nu este prezența unui copil, ci absența lui, amintirea scurtei sale vieți. Moartea care deobicei desprte, acum unește.

Filmul lui Fukada a impus și o tânără actriță, Fumino Kimura, excelentă în rolul femeii obsedate să-și ascundă vulnerabilitatea. Am insistat asupra acestei temesă spunem intimiste și cu gândul de a sublinia absența istoriei ca sursă inspiratoare. Evident, lăsând la o parte incursiunile documentare în zonele fierbinți ale actualității, peliculele dedicate Ucrainei sau cineaștilor iranieni lipsiți de libertate.

Am în vedere frecventarea istoriei ca depozitar al unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. Din fericire, filmul care onorează această temă este unul dintre cele mai bune văzute până acum, Argentina 1985. Unul dintre cei mai interesanți cineaști argentinieni ai momentului, Santiago Mitre, reia, dintr-un alt unghi, investigarea tragicului capitol al istoriei contemporane a țării sale, dictatura militară.

Ricardo Darin, protagonistul filmului Argentina 85

Luis Puenzo semnase chiar în plină încleștare națională copleșitorul La historia oficial (1985). Reîntâlnim acum, umbrele așa numiților los desaparecidos, ale celor 30.000 de femei și bărbați dispăruțil, ridicați în miez de noapte din casele lor și torturați, fantomele „mamelor nebune” – madres locas, cum aveau să râmână în istorie. Realizat în ritmuri cvasi documentaristice, pe urmele procesului generalilor acuzați de orori, filmul aduce în prim plan personalitatea procurorului Cesare Strassera care a rezistat amenințărilor, șantajelor pentru ca la sfârșitul depoziției sale să poată rezuma totul în două cuvinte: „nunca mas”.

Niciodată să nu se mai întâmple așa ceva. Argentina 85 a prilejuit și reîntâlnirea cu un mare actor pierdut din vedere, Ricardo Darin, unul dintre cei mai populari din cinematograful latino-american. Parcă licărește de undeva o Cupă Volpi.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News