Veneția 2022: Curajul de a alege
Autor: Crişan Andreescu, Corespondență de la Magda Mihăilescu | Publicat pe: 05 sep 2022, 09:35
WhatsApp
Penelope Cruz în filmul L'Iimmensita
Penelope Cruz în filmul L'Iimmensita
O sintagmă care circulă spornic în ultimele 24 de ore, de când a avut loc proiecția filmului Monica, al treilea titlu lansat până acum, dintre cele cinci care compun lotul producțiilor ce defileză sub pavilionul țării gazdă. 

Globalismul în floare face ca și acesta, asemenea precedentului Bones and All, să fie realizat în America, patria cinematografică de adopție a cineaștilor italieni de la o vreme. Dar să ne întoarcem la titlu. De ce curajul de a alege? În buna lege a mai noilor strategii gazetărești, atenția este translată de la miezul filmului propriu zis, aflat în discuție, la un amănunt paraestetic.

Umflat, repetat cu obstinență programatică, acesta acaparează tot câmpul posibilelor observații de fond. În cazul de față, după „efectul Chalamet” descris ieri, cuvântul de ordine al festivalului a devenit astăzi un nume propriu, altul decât cel care dat titlul: Trace Lysette, „prima actriță transsexuală în cursa pentru Cupa Volpi”.

Meritul de căpătâi al regizoarei de origine italiană stabilită în SUA, Andrea Pallaoro, pare să fie curajul de a fi ales diversitatea. La treizeci și patru de ani, Trace Lysette, născută în Kentucky într-o familie catolică cu rădăcini parțial napoletane, este, în actele oficiale, bărbat. Încă. Nu i se poate nega autoarei îndrăzneala de o învesti pe această autoconstruită doamnă cu puteri actoricești. Nici de intuiție nu duce lipsă cineasta, mai bine zis de o anumită încredere în propriul ei fler, întărit și de succesul din 2013 cu filmul Hannah, care i-a adus interpretei Charlotte Rampling Cupa Volpi.

Vezi și: Veneția 2022: O mână de adevăruri și o iubire canibală

Monica se anunță a fi cea de al doilea capitol al unei trilogii dedicate femeilor. Ca și în Hannah, tot ceea ce se întâmpă se coagulează în portretul intim al unei femei în căutare de sine. Lysette se descurcă destul de bine - nu văd de ce nu am recunoaște – în dificila explorare a unor teme grele, cum sunt aflarea identității, singurătatea, abandonul, împăcarea, iertarea.

Pentru a se elibera de sentimentul culpabilității, eroina se întoarce acasă, după o lungă absență, lângă o mamă cu mințile împrăștiate, care nu o mai recunoaște, lângă frați care o aceeptă între două ezitări. Limitele poveștii sunt mai degrabă ale autoarei, nu ale interpretei. I-a împrumutat mai mult mister decât putea duce și, mai ales, a comis imprudența de a-i fi dat drept parteneră, în rolul mamei, o mare actriță, pe Patricia Clarkson. În eventualitatea difuzării pe ecranele noastre, cred că spectatorilor români le va fi simpatică Trace Lysette, fie și numai pentru că, timp de câteva minute dansează pe muzica celebrului hit al formației O-Zone, Dragostea din tei, lansat acum aproape douăzeci de ani.

Trace Lysette (Monica) dansând pe melodia Dragostea din tei 

De altfel, am remarcat propensiunea multor cineaști de a rupe povestea cu câte un cântecel, integrat sau nu în acțiune. Este, și acesta, un mic, nevinovat șantaj sentimental care jonglează cu irepresibila nostalgie a celor de-pe-vremea-lor, a melodiilor. Un alt film italian, L’ Immensità, al lui Emanuele Crialese chiar abuzează, dar admitem că muzica rămasă în memorie grație filmelor sau televiziunii are și rolul unui fragil liant, într-o familie pe cale de dezintegrare. Muzica și copiii nu ușor de stăpânit.

Se cântă temele binecunoscute din Love Story, din Doctor Jivago, mama și cei mici se visează trăind ca într-un musical care face din cele mai prozaice gesturi un spectacol al bucuriei. Mă întrebam când va răsuna și melodia ce dă titlul filmului, L’ Immensità, care făcea ravagii la sfârșitul anilor ’60, în interpretarea lui Johnny Dorelli, apoi a mult mai cunoscutei Mina. Nu am așteptat degeaba.

A fost la datorie, în genericul final, fără nicio justificare decât aceea de a ne îmblânzi, eventual, despărțirea de un film dezamăgitor. În ciuda prezenței pe ecran a mereu electrizantei Penelope Cruz, deținătoarea Cupei Volpi de anul trecut, pentru rolul din filmul lui Almodovar Mame paralele. Mai sunt încă două producții italiene în competiție, mai putem spera în povestea cu iepurele care nu știm de unde sare.

Cu toate că am venit avertizați de răspicata, neașteptata declarație a directorului Alberto Barbera de la sfârșitul unii iulie, în opinia căruia abundenta producție italiană a ultimului an, „fără precedent din anii ’60, aproximativ 250 de titluri, expune o panoramă cu lumini și umbre (...) Mă simt obligat să afirm că s-a contat pe cantitate, în dauna calității”. Dacă nici el nu știe...

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?