Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Veneția 75. Lady Gaga întâmpinată cu tunete și fulgere
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Lady Gaga și Bradley Cooper pe covorul roșu
Veneția 75. Nu se scursese decât o oră din filmul A Star is Born, debutul regizoral al cunoscutei vedete hollywoodiene Bradly Cooper, cu și mai celebra Lady Gaga, când, în seara premierei din sala Grande, ecranul a devenit o mare pată neagră și așa a rămas preț de douăzeci de minute.
Firește, spre disperarea tuturor, dar, mai ales, a echipei. Ce-i drept, o rafală de ploaie, prima din această săptămână, măturase tot ce întâlnise pe la Lido cu câteva minute înainte (leii de butaforie de pe străzi, scaunele micilor cafenele) și era cât pe aci să înmoaie ciuciulete rochiile de gală ale doamnelor. Inclisuv pe cea numai pene roz a starului numărul unu al acestei ediții, Lady Gaga, care ar fi deveni, astfel, curat o găină plouată.
Bodyguarzii au mânat-o discret pe scări. Bănuiesc că în sală a răsuflat ușurată, dar bucuria i-a fost de scurtă durată. Tunete și fulgere dezlănțuite au avut drept urmare lovirea liniei de alimentare a proiectoarelor, drept care, cum spuneam, ecranul s-a întuncat după o oră. Oaspetele de onoare a încercat să glumească, dar i-a trecut repede cheful. Bradley Cooper și-a păstrat calmul. Când ecranul a dat semne de viață, a mulțumit publicului pentru răbdare. Probabil era încărcat cu energia primită la conferința de presă de la prânz, când ziariștii l-au copleșit cu întrebări deloc deranjante, iar pe protagonistă o priveau ca pe curiozitate care nu seamănă deloc cu năbădăiosa de pe scenă.
Qlfonso Cuaron si interpretele celor trei femei cqre au contat in viata lui
O mână de femeie, mai mult tatuaje decât piele liberă, îmbrăcată a la Marilyn, întrecându-se în complimente reciproce cu arătosul Bradley Cooper, autorul acestui nou remake după A Star is Born. Nici unuia nu i-a trecut prin cap să facă o referință la cele trei variante anterioare, din 1937, 1954 și 1976, care le-au avut cap de afiș pe Janet Gaynor, respectiv Judy Garland și apoi, mai aproape de noi, pe Barbra Streisand.
Ceea ce m-a mirat și mai mult, a fost reținerea criticilor și a ziariștilor din sala conferinței de presă, care au tăcut mâlc. Unul singur a a îndrăznit să-l amintească pe George Cukor, autorul celei mai bune versiuni, cea din 1954, cu Judy Garland și James Mason, pe care Cooper o cunoștea, din câte aveam să ne dăm seama. În schimb, a doua zi, un cotidian o compara pe Lady Gaga, în rolul fetei oarecare, transformaă de un Pygmalion al industriei muzicale într-un fenomen mediatic, cu Barbra Streisand. Seamănă, dar nu răsare.
Filmul este mai degrabă un recital al idolului unei generații, cântăreața-actriță de ocazie neavând forța de a crea un personaj. Oricum, descinderea la Lido, după toate regulile vedetismului, a unuia dintre idolii secolului trecut a acoperit un întreg capitol al micii istorii de care nici un festival, mai ales cele mari, nu se poate lipsi. Marea istorie se alimentează in altă parte, din filmele cu adevărat importante, cele destinate să devină referențiale de-a lungul timpului. Deocamdată, pe primul loc, în preferințele tuturor, ale criticilor străini, italieni sau ale publicului, se află Roma, al lui Alfonso Cuaronm unul dintre cei trei mexicani al căror nume se află înscris în cartea de aur a Mostrei cinematografice, alături de Alexandro Innaritu și Guillermo del Toro, președintele juriului actualei ediții.
Lady Gaga a descins la Lidoin în stilul ei
Toți posedă câte un Leu, urmat imediat de unul sau mai multe Oscaruri. Nu ar fi de mirare ca și anul acesta un premiu important să ia drumul Mexicului, dacă ne gândim la emoția stârnită de filmul Roma. Nu are nimic de a face cu capitala Italiei, titlul amintește de un cartiet din Mexico City, dar cu cinematograful italian, mai ales cu cel fellinian, atât de drag lui Cuaron – da. Multora filmul le-a amintit de Amarcord, prin melancolia privirii infantile îndreptate către ținutul pierdut al copilăriei.
În haosul zilnic al traiului într-o familie marcată de absența iubirii dintre părinți, întreaga afecțiune se îndreaptă către tânăra doică al cărei portret ne amintește emoționantele versuri alu lui Baudelaire despre „la servante au grand coeur". Prea buna Cleo chiar are o inimă mare. Ea ține echilibrul afectiv într-o casă din care, într-o bună zi, tatăl dispare. Nu vom ști niciodată de anume regretă mai mult cei trei copii, plecarea părintelui oricum absent (i se semnalează prezența doar prin mașina de lux staționată în fața casei) sau dispariția bibliotecii pe care bărbatul a luat-o cu el.
Nu am văzut de mult de tot un film în care o casă să pară chiar pustie în lipsa cărților. Cineastul mexican mărturisește că, înainte de orice, filmul este „un portret intim al femeilor care l-au crescut, felul lui de a fi recunoscător celor care l-au învățat misterul iubirii care transcende spațiul, memoria și timpul."
Voi mai scrie despre acest film cu somptuoasa lui imagine în alb-negru, ale cărei nuanțe, lumini și întunecări sunt aproape imposibil de descris.
Vezi si: EXCLUSIV Veneția 75. Pe lună, ca și pe pământ, aceeași tristețe
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
