„Istoriografia românească trebuie să readucă în atenție contribuția cu adevărat excepțională a reprezentanților comunității româno-americane în întărirea relațiilor dintre cele două țări"

„Aniversarea centenarului Marii Uniri din 1918 deține o importanță deosebită pentru istoria relațiilor româno-americane. Contribuția americană la unirea românilor într-un singur stat este rareori și insuficient dezbătută în rândul istoricilor. Îndreptarea acestei situații oferă oportunitatea de a studia originile celui mai important parteneriat strategic actual al României, acela cu Statele Unite ale Americii. Examinarea evenimentelor din 1918 dezvăluie o remarcabilă capacitate de previziune și continuitate istorică, un fir comun, țesut din calcule geopolitice raționale, valori comune și relații interumane, care uneşte cele două țări chiar şi în cel mai complicat context istoric.

Cele 14 puncte, prezentate în sesiunea comună a Congresului SUA din 8 ianuarie 1918, au deschis calea către Marea Unire a românilor. 1 decembrie, Ziua Națională a României, este deci și un punct de reper pentru relația româno-americană. Atunci când sărbătorim acest moment, ar trebui să ne amintim că sprijinul american, bazat pe angajamentul președintelui Wilson față de principiile libertății și autodeterminării, a contribuit la Marea Unire a românilor și la desăvârșirea statului român modern.

În acest context, istoriografia românească trebuie să readucă în atenție contribuția cu adevărat excepțională, atât cea din anul 1918, cât și aceea ulterioară, a reprezentanților comunității româno-americane în întărirea relațiilor dintre cele două țări, cu beneficii evidente pentru ambele părți. Un secol de relații româno-americane cuprinde atât momente sublime, cât și dramatice, dar aflate întotdeauna sub auspiciile pozitive conturate în 1918. Acest lucru a fost valabil chiar și în timpul regimului comunist, fapt confirmat de cele două vizite efectuate de președinți americani la București în această perioadă. După 1989, contextul internațional a permis relației bilaterale să-și atingă adevăratul potențial. În 2018, la un secol după Marea Unire, cele două țări au un parteneriat strategic robust, ancorat într-o percepție publică favorabilă, care face ca România să fie, în prezent, poate cea mai pro-americană țară din Europa."

„Relațiile diplomatice bilaterale în timpul Primului Război Mondial; sprijinul american pentru autodeterminarea și unitatea românilor"

„România și Statele Unite au stabilit relații diplomatice în 1880, după declararea independenței de către România în 1877. În timpul Primului Război Mondial, contactele diplomatice româno-americane au căpătat substanță abia după 1917, când SUA au intrat în război. Dezastrul politic și militar provocat de haosul Revoluției Ruse a lăsat România într-o situație limită, în ciuda celor câteva victorii aparent imposibile împotriva forțelor inamice. Din acest motiv, elitele politice române au perceput drept salutară intrarea Americii în război (aparent cu unele interpretări exagerate, după cum a remarcat istoricul american Victor Mamatey). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că primul semnal politic notabil acordat de SUA României a avut loc la 3 iulie 1917, când șeful Statului Major al Armatei S.U.A., generalul Hugh L. Scott, a luat cuvântul în plenul Parlamentului României la Iași. Cu această ocazie, "i-a asigurat pe români [...] că Statele Unite vor lupta până la sfârșitul conflictului, de partea lor și a aliaților lor" . (...)

Unul dintre mesajele personale ale Președintelui Wilson adresate Regelui României, Ferdinand I, în noiembrie 1917, a stat la baza formulării politicii americane față de România: "Vreau să vă asigur, Majestate, că Statele Unite vor sprijini România după război cât de bine vor putea și că, în orice negocieri finale pentru pace, vor depune constant eforturi pentru a se asigura că integritatea României, ca națiune liberă și independentă, este protejată în mod adecvat. "Împreună cu enunțarea de către Woodrow Wilson a principiului autodeterminării națiunilor în ale sale 14 Puncte prezentate în fața Congresului SUA, aceste afirmații privind sprijinul SUA au fost utilizate în mod consecvent, în 1918 și ulterior, în efortul de a unifica România.

Este demn de remarcat faptul că poziția SUA privind unificarea Basarabiei cu România este, de asemenea, în spiritul celor 14 Puncte. Astfel, în răspunsul sugerat de secretarul de stat Robert Lansing președintelui Wilson, acesta a propus „să informeze guvernul român că Statele Unite vor confirma în mod cert orice acord încheiat în conformitate cu voința diferitelor popoare" – afirmație prin care se recunoștea de facto votul în favoarea unirii aprobat de Consiliul Național al Basarabiei. Chiar dacă mesajul nu a fost transmis oficial la acel moment, el reflecta disponibilitatea autorităților americane de a sprijini năzuințele acelor populații care au fost înglobate involuntar în imperii multinaționale opresive.

Despre contribuția americanilor de origine română

„Pe lângă acțiunile diplomatice oficiale, interesele României au fost puternic susținute de comunitățile româno-americane din SUA, majoritatea provenind din Transilvania. De la începutul războiului, americanii de origine română, slovacă, cehă, sârbă sau poloneză, emigranți aparținând națiunilor care făceau parte din Austro-Ungaria, și-au mobilizat și coordonat eforturile de a sprijini eliberarea națiunilor lor de sub dominația monarhiei dualiste. Acțiunile lor s-au intensificat după intrarea Americii în război. În mai 1917, cu aprobarea guvernului român, având scrisori de prezentare de la reprezentantul diplomatic al SUA în Regatul României și beneficiind de sprijin diplomatic francez, doi refugiați transilvăneni, preotul greco-catolic Vasile Lucaciu și locotenentul Vasile Stoica, au plecat de la Iași către Statele Unite pe un traseu complicat care a traversat Rusia, Siberia și Japonia. Obiectivul acestei misiuni neoficiale transilvănene era să încurajeze acțiunile româno-americane în favoarea unității naționale și să atragă sprijinul oficial al SUA în această privință. Prima întâlnire a misiunii românești a avut loc la 2 iulie 1917, la Departamentul de Stat, unde au fost primiți de Secretarul de Stat Robert Lansing."

„Relațiile politice și economice din perioada interbelică"

După Primul Război Mondial, relațiile diplomatice dintre Statele Unite ale Americii și România unită au cunoscut evoluții semnificative, România devenind una dintre cele mai importante țări europene în ceea ce privește teritoriul, populația și resursele. Legația română, care a funcționat între anii 1918 și 1921 la hotelul Shoreham și la Wardman Park Inn, și-a stabilit sediul oficial în frumoasa clădire Beaux-Arts din Sheridan Circle și 23rd St, unde actuala ambasadă se află și astăzi. De-a lungul timpului, ambasada a avut șefi de misiune de prestigiu, cum ar fi Andrei Popovici, nepot al eroului din Războiul Civil Gheorghe Pomutz, un cunoscut general american de origine română. Elementele-cheie ale relației româno-americane în perioada interbelică au vizat dimensiunile politice, economice și culturale. În acest sens, trebuie amintită faimoasa vizită a Reginei Maria a României în SUA în 1926, care a inclus o paradă spectaculoasă ținută la New York Cu această ocazie, în mesajul adresat poporului american, regina și-a exprimat recunoștința pentru sprijinul primit: "În toate colțurile Americii există oameni care mi-au ajutat țara. Vreau să le strâng mâna, să îi privesc în ochi și să le spun din toată inima cât de recunoscători le suntem pentru sacrificiile lor" (...)
Deteriorarea rapidă a situației de securitate în Europa și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au prins cele două țări într-o fază inițială de neutralitate (1939-1941), urmată de o fază de ostilitate (1942-1944), apoi de restabilirea relațiilor în perioada de după august 1944. Acțiunile a numeroși români în aceste vremuri tulburi, cum ar fi bunele tratamente și protecția acordată piloților americani doborâți pe teritoriul României, arată clar că populația generală nu a susținut un conflict cu America. Stă mărturie în acest sens activitatea lui Frank Wisner, reprezentantul Oficiului Serviciilor Strategice de la București, care, printre alte sarcini, a gestionat operațiunea de salvare a piloților Forțelor Aeriene americane capturați în România. Wisner s-a dovedit a fi unul dintre cei mai lucizi observatori ai evoluțiilor din Europa de Est după război, precum și un adevărat prieten al României."

„Relațiile româno-americane după cel de-al Doilea Război Mondial"

După ce armata sovietică a instaurat prin forţă regimul comunist, România a urmat, în cele două decenii care au urmat, direcția stabilită de Moscova în relațiile sale cu Statele Unite, fără niciun element semnificativ de politică externă independentă.

Vizitele la nivel de președinte efectuate de partea americană au fost urmate de mai multe vizite ale liderului comunist român în Statele Unite. De asemenea, volumul comerțului a crescut după ce România a aderat în 1971 la Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare în 1972, o premieră și o excepție pentru țările din Blocul Estic.

Nu în ultimul rând, legăturile comerciale s-au tradus în adoptarea tehnologiilor occidentale în industria de vârf. Ca exemplu ilustrativ, România a fost singura țară din blocul comunist care a construit o centrală nucleară folosind tehnologie occidentală. Extinderea relațiilor bilaterale din anii '70 a fost urmată de o deteriorare brutală în anii 1980, deoarece tendințele dictatoriale ale conducerii comuniste au condus la o serie de abuzuri și la înrăutățirea evidentă a situației drepturilor omului, fapt inacceptabil pentru administrația Reagan. Ca atare, vicepreședintele George H. Bush a fost ultimul oficial american de rang înalt care a vizitat Bucureștiul, în septembrie 1983. Expatriații români din America au avut o contribuție esențială în a face cunoscută la nivelul administrației americane viteza cu care se degrada situația din România din anii 1980. Aceștia au reprezentat, pentru lumea democratică, o sursă de informații de încredere privind realitățile dure ale ultimului deceniu al dictaturii comuniste din România, precum și o ancoră pentru parteneriatul româno-american excepțional, care va începe să fie construit treptat după 1989.

„După 1989 – ecouri ale anului 1918 și reapariția unei viziuni comune"

În multe privințe, după 1989 putem vorbi despre reconstruirea parteneriatului româno-american. Se poate argumenta că dinamica naturală a relației bilaterale este una de cooperare, bazată pe valori comune și interese compatibile. Mai important, compatibilitatea acestor valori și interese nu este disparată sau temporară, ci parte integrantă a unei viziuni strategice de ansamblu, împărtășită atât de SUA, cât și de România.

Poate că nu este surprinzător că analiza originilor acestei viziuni ne conduce la finalul Primului Război Mondial și la Președintele Wilson, un om care a susținut în mod eficient multe dintre lucrurile considerate astăzi drept principii de bază ale sistemului internațional modern. Acestea au inclus nu numai autodeterminarea națiunilor, ci și principiul egalității suverane a statelor, indiferent de dimensiunea și forța acestora, asigurarea libertății navigației și eliminarea barierelor comerciale. Președintele prevăzuse, de asemenea, crearea unei "asociaţii a națiunilor [...] în scopul de a acorda garanții reciproce independenței politice și integrității teritoriale statelor mari și mici deopotrivă" [15] – rol pe care îl va juca, după război, Liga Națiunilor și, ulterior, ONU. Pentru istoricul modern, acest lucru poate fi perceput cu ușurință ca o previzualizare a sistemului internațional pe care SUA va urmări să-l construiască în secolul al XX-lea.

„Titulescu articula premisele fundamentale ale unei viziuni strategice pe care SUA și România o împărtășesc."

Pentru a folosi o expresie americană, România a fost un "adoptant timpuriu" (early adopter) al acestor idei. Nimic neobișnuit, având în vedere statutul său de putere emergentă de dimensiuni medii în Europa de după Primul Război Mondial, confruntată cu o gamă largă de provocări de securitate și economice. În 1919, viitorul ministru român de externe și președinte al Ligii Națiunilor, Nicolae Titulescu, rezuma foarte bine problema: "Da, în afara victoriei, în afara Cartei umanitare care va fi pacea viitoare, în afară de garanțiile împotriva reluării posibile a războiului, lucruri pe care națiunile mici le datorează în mod deosebit Americii, se adaugă egalitatea în materie de drept într-o lume nouă şi mijloacele materiale capabile să o impună."

În felul său expresiv, Titulescu articula premisele fundamentale ale unei viziuni strategice pe care SUA și România o împărtășesc și astăzi: importanța unei ordini internaționale bazate pe reguli, necesitatea existenței unui sistem internațional de soluționare pașnică a conflictelor, precum și mecanisme eficace de impunere pentru acesta, rolul-cheie al unei Europe pașnice și unite pentru SUA și pentru securitatea globală. Nu întâmplător, atât Wilson, cât și Titulescu au fost criticați ca idealiști la vremea lor. Dar au fost amândoi „reabilitați" în a doua jumătate a secolului XX, mai ales după 1989. De fapt, ceea ce a fost perceput de mulți drept o viziune idealistă în 1918, avea un puternic curent de pragmatism (așa cum ar fi fost de așteptat de la un președinte american sau de la un ministru de externe al României). Statele Unite au înțeles că securitatea proprie este inextricabil legată de Europa - ceea ce am ajuns astăzi să numim spațiul transatlantic de securitate, având NATO drept cea mai puternică expresie la nivel instituțional. În plus, au înțeles că, pentru a pune capăt ciclurilor distructive ale rivalității și conflictelor din Europa, erau necesare schimbări profunde de natură geopolitică. În 1918, aceste schimbări au inclus eliberarea națiunilor din Europa Centrală și de Est din imperiile multinaționale opresive și disfuncționale (adevărate relicve ale timpurilor medievale) și facilitarea formării statelor moderne, pe picior de egalitate cu cele din Europa de Vest, precum și încurajarea cooperării pașnice la nivelul întregului continent.
„SUA va intra în conflictul global nu doar pentru a obține o ordine geopolitică favorabilă"
Lăsând deoparte considerentele specifice realismului dur, ne reîntoarcem la discursul aparent idealist pentru a identifica o altă parte a viziunii comune împărtășite de Statele Unite și România – sprijinul pentru democrație și statul de drept. În alocuțiunea sa în fața Congresului prin care solicita declararea războiului împotriva Germaniei, la 2 aprilie 1917, Președintele Wilson a declarat: "Obiectivul nostru [...] este acela de a susține principiile păcii și justiției în existența lumii, împotriva egoismului și puterii autocrate, și de a fonda printre popoarele cu adevărat libere și auto-guvernate ale lumii acea armonie a intențiilor și a acțiunii care va asigura de acum înainte respectarea acestor principii. [...] Dar dreptul este mai prețios decât pacea și vom lupta pentru lucrurile pe care le-am purtat întotdeauna cel mai aproape de inimile noastre - pentru democrație, pentru dreptul acelora care se supun autorității de a avea o voce în propriile lor Guverne, pentru drepturile și libertățile națiunilor mici, pentru o domnie universală a legii printr-un astfel de concert al națiunilor libere, care să asigure pacea și securitatea tuturor popoarelor și să elibereze într-un sfârșit întreaga lume" (...)

„Sprijinul acordat de SUA pentru aspirațiile României în 1918"

„Ideile exprimate cu un secol în urmă de Președintele Wilson evidențiază rădăcinile adânci ale viziunii strategice comune pe care SUA și România o au astăzi. Ambele țări au avut aceeași perspectivă asupra evoluțiilor de după 1989 și au acționat pentru îndeplinirea acelorași obiective primordiale: o Europă unită și liberă, o legătură transatlantică solidă, o ordine internațională bazată pe reguli. În acest context, evoluția relației bilaterale către parteneriatul strategic de astăzi și alianța din cadrul NATO par firești. Totuși, nu trebuie pierdute din vedere eforturile uriașe care au condus la acest rezultat. Demersurile pentru aderarea la NATO și UE, dezvoltarea unui parteneriat strâns cu SUA, atașamentul față de un anumit set de valori și principii la nivel internațional – toate acestea au fost decizii informate și complexe asumate de liderii politici și cetățenii României. Așa cum o făcuse cu aproape un secol înainte, după 1989 România a ales calea modernității occidentale. Chiar mai mult ca în 1918, opțiunea de după 1989 nu a fost doar o chestiune de realpolitik, ci și de a alege cea mai bună cale pentru dezvoltarea statului și a societății românești, din punct de vedere politic, economic și cultural. Nu am decis doar „de partea cui" vrem să fim, am optat și pentru un anumit set de valori. În același timp, o atare decizie a presupus asumarea deplină de către România a obligațiilor ce îi revin ca actor internațional responsabil, ca aliat militar, ca stat european cu drepturi depline, ca democrație.
Pe lângă impactul geopolitic, sprijinul acordat de SUA pentru aspirațiile României în 1918 a avut o altă contribuție semnificativă la dezvoltarea unui parteneriat strâns un secol mai târziu: a consolidat semnificativ simpatia și prietenia autentică dintre cele două națiuni. Percepția pozitivă a Americii în rândul românilor a dăinuit, așa cum am văzut, chiar și de-a lungul celor mai dificile momente istorice ale secolului al XX-lea. "

Ce este parteneriatul strategic?

„Parteneriatul Strategic: expresia valorilor împărtășite, a intereselor reciproce și a eforturilor comune"
„Aceste valori și interese comune și-au găsit expresia instituțională în actualul Parteneriat Strategic dintre Statele Unite și România. Parteneriatul, inițiat în 1997, cuprinde un cadru extins de colaborare între cele două națiuni, de la securitate și apărare, comerț și economie, până la relațiile culturale și interpersonale. Succesul său este dovedit nu numai prin longevitatea sa, ci și prin vitalitate, creșterea exponențială și rezultatele substanțiale. Pentru România, acestea au inclus aderarea la NATO, dezvoltarea unei economii de piață vibrante și angajamentul întregii societăți în sprijinul valorilor și principiilor democratice. Pentru SUA, Parteneriatul a adus un aliat ferm, un partener economic valoros și un prieten adevărat.

Cu mai mult de 20 de ani în urmă, după o campanie intensă pentru aderarea la NATO (care va fi încununată cu succes câțiva ani mai târziu) și după Summit-ul NATO de la Madrid, la 11 iulie 1997, România a primit vizita Președintelui SUA Bill Clinton la București. Recunoscând aspirațiile românilor pentru libertate și democrație, precum și forţa, rezistența și hotărârea lor, promisiunea Președintelui Clinton a fost clară: "prietenia noastră va trece proba timpului. Atât timp cât mergeți pe lungul drum al democrației, America vă va fi alături" .

Anii care au urmat au demonstrat transformarea acestei abordări pragmatice în realitate. Statele Unite au susținut România în domenii esențiale precum securitatea, cooperarea regională, dezvoltarea economică și reformele democratice. România, la rândul său, s-a dovedit un aliat stabil şi de încredere, a contribuit semnificativ la partajarea sarcinilor prin sprijinul oferit operațiunilor NATO și SUA din teatrul european și din Afganistan, acționând ca membru de facto chiar înainte de aderarea la Alianță.

La începutul celebrului său discurs marcat de apariția unui curcubeu adresat poporului român, la 23 noiembrie 2002, președintele George W. Bush a făcut o afirmație memorabilă: "Dumnezeu ne zâmbește astăzi" [23]. Aceste cuvinte captează intensitatea momentului, care a marcat, prin invitația de aderare la NATO, includerea României într-o comunitate a libertății și democrației.

Această serie de citate prezidențiale nu este, desigur, doar un exercițiu de elocvență politică. Ea subliniază importanța Parteneriatului Strategic pentru ambele țări, precum și sprijinul bipartizan pentru dezvoltarea sa.

Voința politică a celor două națiuni, exprimată la cel mai înalt nivel, a impulsionat de-a lungul anilor o cooperare pragmatică. Dialogul Strategic anual se axează pe explorarea ideilor și a proiectelor concrete, în conformitate cu cadrul politic stabilit în Declarația comună privind Parteneriatul Strategic. Dimensiunile de securitate și apărare au constituit baza acestui dialog și cooperare și s-au dezvoltat în mod coerent și constant, sistematizat în documente legale. Acordul de cooperare în domeniul apărării din 2005 a oferit cadrul pentru consolidarea securității și stabilității României, dar şi a întregii regiuni, prin amplificarea cooperării forțelor armate ale ambelor țări. Acest lucru s-a tradus prin asigurarea prezenței forțelor SUA în România și prin prepoziţionarea echipamentelor militare în facilităţi din locații cheie [27]. Aceste facilități includ Baza Mihail Kogalniceanu, un centru important de tranzit spre și din Afganistan, care găzduiește, de asemenea, prin rotaţie, unităţi militare americane, care dau dovada angajamentului SUA în această zonă strategică.

Acest proiect comun evidențiază contribuția substanțială pe care cooperarea bilaterală SUA-România o poate aduce pentru securitatea globală a Alianței, ceea ce readuce în atenţie raționamentul pe care Wilson și Titulescu l-au avut în vedere acum un secol. Valoarea parteneriatului este una dublă: nu numai ceea ce pot face cele două țări una pentru cealaltă, ci şi ceea ce pot realiza împreună pentru a promova obiectivele comune regionale și globale.

O chestiune esențială în orice alianță, iar NATO nu este o excepție, este, bineînțeles, repartizarea echitabilă a sarcinilor. Membrii NATO şi-au asumat acest lucru, prin angajamentul privind investiţiile în apărare (obiectivul binecunoscut de 2% din PIB) adoptat la Summitul din Țara Galilor din 2014. România a fost un puternic susținător al creșterii capacităților aliaților europeni. Ca dovadă, în 2017, rata de creștere a cheltuielilor românești din domeniul apărării a fost printre cele mai ridicate din lume, aproape 40% din bugetul respectiv fiind dedicate achiziţiei de noi capabilităţi. Este de de remarcat faptul că aceste noi capabilităţi, cum ar fi sistemul de rachete Patriot, sistemele de rachete de mare mobilitate (HIMARS) sau avioanele multirol F-16, au condus, de asemenea, la o mai mare interoperabilitate cu forțele americane și aliate.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l subliniem, atunci când se discută problema partajării sarcinilor este că, în cazul României, impulsul nu a fost unul extern. Decizia de a spori investițiile și de a dezvolta capacitățile naționale de apărare a fost bazată pe interesul național și a reprezentat un răspuns logic și necesar la dinamica actuală a securității. Valoarea României ca aliat şi partener iese din nou în evidenţă, deoarece interesele și prioritățile proprii se aliniază în mod natural cu cele ale SUA. Ca stat european de dimensiuni medii, România înțelege valoarea unor alianțe funcționale și necesitatea de a investi în mod activ în acestea.

Aceasta include sprijinirea aliaților acolo unde contează cel mai mult: pe câmpul de luptă. Din 2001, peste 30.000 de soldați români au servit în teatre de operaţii precum Afganistan, Irak sau Kosovo. În prezent, în Afganistan, România are al patrulea cel mai mare contingent de trupe al aliaților NATO, ca parte a Misiunii Resolute Support [30]. România contribuie activ la lupta globală împotriva terorismului, sprijină Coaliția condusă de SUA împotriva ISIL și participă la pregătirea forțelor armate irakiene.

În contextul angajamentului ferm al României și al acțiunilor concrete de asumare echitabilă a sarcinilor în cadrul NATO, este cu atât mai remarcabil faptul că președintele Trump a exprimat pentru prima dată angajamentul american față de articolul V din Tratatul de la Washington în conferința de presă comună cu președintele României de pe 9 iunie 2017. [31]
Pe măsură ce parteneriatul în domeniul securităţii şi apărării s-a maturizat și consolidat, s-au creat condiții pentru o dezvoltarea continuă a relației economice dintre SUA și România. Și aici, România apare ca o alegere logică pentru companiile din SUA. Este a șaptea țară ca populaţie din UE, poziționată strategic la intersecția tuturor rutelor comerciale și energetice majore din regiune și deţinând cel mai mare port de la Marea Neagră - Constanța. Ca punct de acces pentru spațiul economic comun al UE sau în calitate de centru regional de producţie şi distribuţie în Europa Centrală și de Est, Balcani, Orientul Mijlociu, Caucaz și Asia Centrală, avantajele sale competitive sunt numeroase.
Bineînțeles, aceste aspecte nu au trecut neobservate de firmele americane, iar acest lucru se reflectă în creșterea constantă atât a volumului comerțului bilateral, cât și a volumului de investiții (particularitatea cazului american este că investitorii sunt unele dintre cele mai mari companii multinaționale din lume iar numeroase proiecte sunt realizate de filiale europene, ceea ce conduce la clasificarea investițiilor într-o altă țară de origine). [32]
Diversitatea și nivelul de dezvoltare al economiei românești permit acum strategii investiţionale complexe și pe termen lung care includ industrii moderne și sectorul de cercetare-dezvoltare. Există zone „tradiţionale", precum industria auto sau petrochimică, unde experiența și expertiza României sunt de mult dovedite şi recunoscute. Pe lângă acestea, noi domenii, cum ar fi sectorul IT, au atins un nivel de excelență care permite colaborarea cu companii din SUA (și globale) de top. Pe măsură ce Silicon Valley găzduiește o comunitate tot mai mare de experți și dezvoltatori români, trebuie să ținem cont nu doar de raționamentul economic, ci și de dimensiunea strategică a acestui domeniu. Colaborarea în domeniul securităţii cibernetice, atât pe plan bilateral, cât și în cadrul NATO, este în sine un element important al Parteneriatului Strategic.

Domeniul energetic, poate cel mai bun exemplu de sector economic strategic, este unul dintre punctele forte ale României, cel mai mare producător de petrol și gaze naturale din regiune și unul dintre cei mai puternici susținători ai diversificării surselor și ai interconectivității din UE. Independența economică a țărilor europene față de unii actorii care folosesc energia ca armă politică este o preocupare majoră în mediul de securitate euro-atlantic de astăzi. În virtutea poziției, resurselor și expertizei sale, România este bine poziționată pentru a fi parte a soluţiei."

Concluzii și perspective

Actualul context geopolitic, la un secol după Marea Unire din 1918, nu face decât să evidențieze atât relevanța, cât și potențialul Parteneriatului Strategic dintre SUA și România. În condițiile în care puteri revizioniste pun în discuție chiar fundamentele ordinii internaționale și încalcă normele și principiile sale de bază, devin și mai importante susținerea dreptului internațional, respectul pentru suveranitatea statelor și granițele recunoscute pe plan internațional, libertatea de a lua propriile decizii în materie de politică externă și de a respinge sferele de influență.
Având în vedere atât evoluțiile istorice, cât și contextul actual, putem trage o serie de concluzii despre stadiul și perspectivele Parteneriatului Strategic.
Prima și cea mai evidentă astfel de concluzie este că parteneriatul cu SUA este și va rămâne un pilon esențial al politicii strategice a României.

În al doilea rând, Parteneriatul este ferm ancorat în interese strategice comune pe termen lung, un set comun de valori, precum și pe afinitatea și prietenia autentică dintre cele două popoare. Astfel, el nu este legat în mod intrinsec de un moment istoric trecător, fapt dovedit de succesul și evoluția acestuia pe parcursul a peste două decenii de schimbări geopolitice majore.

În al treilea rând, Parteneriatul s-a dovedit a fi un cadru "viu", dinamic, în continuă extindere și adaptare. Evoluția sa în domenii relativ noi, cum ar fi securitatea energetică și cibernetică sau amenințările hibride, demonstrează adaptabilitatea și natura sa prospectivă. Cooperarea în domenii precum educația, cercetarea și relațiile interumane reprezintă, de fapt, o investiție în viitorul Parteneriatului.

În al patrulea rând, domeniul de aplicare și profunzimea Parteneriatului, dublate de un număr remarcabil de rezultate concrete, subliniază compatibilitatea bilaterală și beneficiile reciproce atât pentru SUA, cât și pentru România.
Această perspectivă (meritat) optimistă nu este nicidecum o invitație la automulțumire. De altfel, Parteneriatul Strategic cu SUA oferă României o platformă-cheie pentru articularea și promovarea propriei viziuni strategice în vecinătatea sa imediată, precum și în spațiul euro-atlantic mai larg. În regiunea extinsă a Mării Negre, SUA este un factor de echilibru strategic de neînlocuit pentru o Federație Rusă din ce în ce mai hotărâtă și mai agresivă și un element esențial pentru promovarea unei paradigme viitoare axată mai mult pe cooperare decât pe divizare. Acțiunile României de a-și îmbunătăți capabilitățile proprii și de a încuraja formulele de cooperare regională trebuie întotdeauna să fie completate de eforturile de a asigura și de a susține o prezență substanțială a SUA pe flancul estic al NATO.

Ambele țări (relativ la dimensiunile și poziționarea lor geografică, desigur) sunt părți interesate esențiale în securitatea integrată a zonei euro-atlantice. Ca atare, un NATO de succes, activ și capabil este un interes comun de cea mai mare însemnătate pentru SUA și România. Securitatea euro-atlantică depinde de o puternică legătură transatlantică, depășind garanțiile de apărare colectivă prevăzute de Tratatul de la Washington. În calitate de stat membru al NATO și UE, România este bine poziționată pentru a promova o cooperare tot mai strânsă între cele două maluri ale Atlanticului.

În mediul actual al agresiunilor hibride, al propagandei negative și al încercărilor de subminare a dreptului internațional și a principiilor democratice, devine și mai important faptul că Parteneriatul Strategic SUA-România se bazează pe valori comune. Trebuie să fim uniți nu doar pentru apărarea populației, teritoriilor și suveranității celor două state, ci și pentru apărarea libertăților omului, a democrației și a statului de drept.

Un răspuns adecvat la provocările actuale implică unitate aliată, angajament politic și viziune strategică. Trebuie să ne amintim că evenimentele din 1918 nu au fost în niciun caz predeterminate, ci rezultatul unor eforturi intense și decizii curajoase, în numele elitelor politice și al cetățenilor deopotrivă. Un secol mai târziu, resursele noastre de energie și viziune nu trebuie să fie cu numic mai prejos. (integral în www.revistacultura.ro/nou/)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News