Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Un pahar de coniac franțuzesc băut la Mănăstirea Cernica și legătura cu Gheorghiu-Dej. Dan Ciachir, amintire din 1988
Autor: Dan Ciachir | Categorie: Cultura
Imagine cu rol ilustrativ / Sursa foto: Freepik
Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine în atenția cititorilor DCNews cu textul "O sticlă de coniac franțuzesc".
Cu aproape trei decenii în urmă s-a stins din viață – încă tânăr – un călugăr foarte original, părintele Teofil Panait, de loc din Ploiești, care a fost o vreme starețul Mânăstirii Cernica, după ce studiase la Dublin și trecuse pe la Ierusalim, unde fusese superiorul așezământului nostru de la Sfintele Locuri. L-am întâlnit doar în două rânduri, rugat de un prieten comun să-i revăd sub aspect stilistic un studiu despre mânăstirea pe care o conducea și care nici nu avea nevoie de cine știe ce îndreptări.
Era în primele zile din septembrie 1988 când m-am dus să-i înapoiez textul și, dacă țin bine minte data, e pentru că, numai cu două săptămâni înainte de aceasta, delegația Bisericii noastre se întorsese de la aniversarea – un mileniu – încreștinării rușilor. Acolo, un înalt ierarh român, întocmai ca în Vulpea și corbul, flatat de o ziaristă americană care îi lăudase măiastra engleză pe care o vorbea, a dat un interviu nesăbuit și ridicol care făcuse multă vâlvă.
Era foarte cald în ziua aceea, mai ales că am ajuns la mânăstire după ora prânzului. La stăreție am văzut colecția de patefoane a părintelui Teofil, de care auzisem, cu numeroasele discuri aferente. Am mare slăbiciune pentru aparatul acesta pe care l-am descoperit în adolescență în casa bunicilor dinspre mamă unde îmi petreceam vacanțele. Aveau un „Masterʼs Voice” puțin folosit și în adolescență învârteam ore în șir manivela arcului care punea plăcile în mișcare (încă se mai vindeau pe piață ace de patefon). Învățasem pe de rost cuvintele unor cântece ale lui Jean Moscopol și ale unor cuplete din anii ʼ30, cum ar fi Mache Cotonoagă. Așa încât vederea patefoanelor starețului de la Cernica, toate funcționând, și erau peste o duzină, mi-a făcut o mare plăcere. Odată așezat pe scaun, un frate de mânăstire mi-a adus o cafea și apă rece, iar starețul m-a întrebat dacă beau un pahar de vin.
Aș fi băut bucuros dacă afară nu ar fi fost căldura de peste 30 de grade prin care trebuia să mă întorc și care nu se simțea în răcoroasa încăpere.
– Dar un whisky?...
– Cu atât mai puțin! Și cred că m-am și strâmbat instinctiv pentru a accentua refuzul.
Starețul, ca orice călugăr adevărat, nu s-a arătat surprins, n-a insistat și, cum aproape că îmi terminasem cafeaua, credeam că o să trimită după mașină ca să mă ducă acasă. A întrebat însă după câteva clipe:
– Și totuși, ce ai putea bea dumneata, chiar și pe o căldură ca asta?
– Un coniac franțuzesc, am răspuns.
– Stai așa! mi-a zis și a ieșit din încăpere.
S-a întors după câteva minute cu o butelie de coniac pe care m-a rugat s-o desfac cu propria-mi mână, și cu un bol. Era o sticlă de Courvoisier din care, odată deschisă, s-a răspândit boarea de foc și parfum tipică veritabilului coniac. După ce mi-am turnat un deget în pahar, starețul a trimis să mi se mai aducă o cafea, mi-a spus că îmi pot pune discuri și s-a scuzat că o să lipsească o vreme, având treburi în gospodărie.
Rămas singur, am ales o placă, am așezat-o pe tamburul unuia dintre patefoane, l-am pornit și, după ce muzica a început să răsune în diafragmă, m-am reașezat la locul meu, ducând paharul mai întâi la nări și apoi la gură. Mă uitam atent la sticlă, pentru că, de când o deschisesem, frapantă mi se părea eticheta. Avea ceva retro. Designul ei îmi amintea de anii ʼ62-ʼ63, când ajungea și pe la noi acasă câte un număr din „Paris Match” – încă nu era color – în care mă fascinau automobilele ale căror mărci începusem să le învăț: Peugeot, Citroën, Simca, Renault...
După un ceas sau două, starețul a revenit și m-a întrebat dacă mi-a plăcut coniacul din care mă lăsase să beau la discreție. Îmi plăcuse, bineînțeles. Și uitasem cu totul de căldura de afară. Mi-a mai pus o întrebare, la care a dat singur răspunsul:
– Știi de la cine am coniacul ăsta?... De la Rădoi, ginerele lui Gheorghiu-Dej, care îi face nevesti-sii parastasele la noi la mănăstire, unde și este înmormântată.
Imediat mi-am amintit că în urmă cu un an, în 1987, murise Lica Gheorghiu, fiica lui Dej, actrița, pe care o văzusem, dus cu școala, jucând în Lupeni ʼ29, la începutul anilor ʼ60...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
