Cezar Osiceanu, pilot, vine cu o nouă reţetă. 

Prin peregrinările mele cu aviația utilitară am putut avea șansa să cunosc România și poporul ei indiferent de etnie, de la Vlădică la opincă cum se zice în termeni neaoși românești.

Nu neg, însă, că între a accepta o invitație la masă din partea unor oameni simpli, indiferent că erau incarcatori la avion, țărani sau mecanizatori, versus președinți de CAP-uri sau IAS-uri, milițieni, etc, îi preferam mereu pe primii și vă las să descoperiți singuri de ce!

Intrând în casele simple și curate ale oamenilor din popor simpli, dar cu un bun simţ nativ și o plăcere de a îți oferi cei mai bun din puținul lor, mă simțeam întotdeauna și mai legat de glia asta oropsită de soartă de atâtea ori, dar preafericită mereu de un astfel de popor. Într-o zi de muncă grea, dădusem cu o instalație de împrăștiat particule ultrafine de insecticid câteva sute de hectare, salvându-le de la atacul furibund al ploșnițelor cerealelor, ne-au invitat la masă nu șefimea IAS-ului, nici miliţianul din sat - deși fuseseră blagosloviți bine de noi cu ceva benzină de avion, ci de unul dintre cei doi țărani simpli care lucraseră la alimentarea avionului cu substanțele chimice respective. Rușinos, omul a venit la mine și, fâstâcindu-se și roșu ca un rac de la statul în soare și emoție, mi-a zis așa:

- Domnu’ comandant, te-am văzut că ești om de ispravă și ai muncit toată ziua fără pauză cu colegii matale, iar ăștia au uitat să vă aducă ceva d’ale gurii. Dacă n-o fi cu supărare, v-aș chema la mine acasă la masă că nu se cuvine să plecați așa după cât bine ne-ați făcut azi!

Nu știu cum să vă zic dar vorbele astea simple ale unui om simplu au făcut în mine și în colegii mei să bată inimile parcă un pic altfel!

- Nea Ioane, cu bucurie îți mulțumim cu toții pentru gândul tău cel bun și chiar binevenit acum și, dacă nu te deranjăm, să știi că îți acceptăm invitația, i-am răspuns bucuros.

Așa că am ancorat și sigilat avionul și țuști în mașină urmându-l pe nea Ion care, călare pe bicicleta lui veche și ruginită, pedala ca la Turul Franței să își anunțe consoarta de cina cu trei invitați ce urma să aibe loc la el acasă.

Ajunși la poartă am intrat în curtea omului lăsând mașina în ulița prăfuită. Casa românului nostru era una tipică de țară, moștenită din generație în generație, bine văruită, cu pridvor și sobe pe lemne în fiecare cameră, cu plită tipică în bucătărie lângă care stătea aragazul cu butelie ca un soldat în rezervă, cu bucătăria de vară sub un șopron amenajată, cu clasicele ștergare și covoare țesute de mână pe pereți și bineînțeles cu buda dată cu var în curte. Coana Mărioara, cum îi spunea nea Ion soției lui, după ce ne văzu pe toți în bătătura ei ne-a zis un atât de frumos "bine ați venit la noi" de parcă îi veniseră în curte niște prinți, nu trei aviatori lihniți de foame și duhnind a insecticid de la o poștă.

Pe vremea aceea telefoanele clasice erau un vis îndepărtat așa că ne-am scuzat și noi care cum am putut de deranj și de faptul că am sosit neanuntati. Cu rapiditatea gospodinei de la țară, Coana Mărioara a pus un ștergar nou pe masa din pridvor, l-a pus pe nea Ion să ne toarne apă să ne spălam pe mâini și să ne toarne câte o țuica din rezervă pentru musafiri după care dispăru brusc în bucătăria de vară. De acolo de unde începură să apară rând pe rând roșii, ceapă verde, o bucată barosană de telemea de oaie grasă și untoasă, o slană cu boia, câteva ouă fierte tari, usturoi și o jimblă mare neagră cu cartofi.

Nea Ion, bine dresat se vede treaba, puse tacâmuri, farfurii, taie pâinea după ce făcu deasupra ei o cruce cu cuțitul și începu să ne toarne din țuica lui specială pentru mosafiri. Taman pe el, fălos nevoie mare, îl puse ăl de sus să o întrebe pe consoarta-i bucuroasă de oaspeți ce ne dă bun de mâncare la care aceasta, zâmbind, îi răspunse pe un ton șăgalnic:

- Ceva bun bărbate! Ceva ce nu mai ai mâncat niciodată până acum! Îi zice: umbră de raţă pe miros de varză!!

Am râs cu toții, ţinându-ne de burtă, de replica distinsei gazde, după care ne-am instalat comozi în pridvor la umbră în fața mesei ce dintr-o dată începuse să se umple ca prin farmec. Eu, nefiind discipolul lui Bachus și curios din fire, dădu-i o mică raită prin bucătăria de vara a Coanei Mărioara, acolo unde am putut învăța pe viu formula rețetei din titlu.

Pentru asta Coana Mărioara luase 2 cepe mari și, după tăierea în rondele, le aruncă într-un tuci unde în prealabil aruncase ca să se încingă 2-3 linguri zdravene de untură de raţă și gâscă dintr-o oală de pământ cu capac deasupra ținută la rece.

În tuci mai aruncă și niște varză murată tăiată fideluță cu o dexteritate de parcă toată viața ei făcuse antrenament la lupta cu cuțitul în trupele SEAL.

Niscaiva piper și boia pentru culoare plus ceva zeamă de roșii proaspăt stoarse turnate peste și după 7-8 minute pe plită gata varza. 

5-6 roșii din acelea mari şi grase din grădina din spatele casei tăiate cu aceeași dexteritate în cubulețe plus alte 2 cepe tăiate rondele şi aruncate în alt tuci unde, deasemenea, se afla la încins doar o lingură de untură de raţă şi gâscă. Lângă ele a mai aruncat şi 2 ardei iuți tăiați rondele iar la final o căpăţână de usturoi curățat şi pisat în pisălăul metalic de la străbunici moștenit.

Nu știu de unde scoase cu o mișcare de prestidigitator o raţă gata tăiată și curățată de piele, spre mirarea mea, și pe care o așeză grațios într-un ceaun mare cu untură de raţă și gâscă gata încinsă punând deasupra un capac.

Din când în când, raţa era întoarsă pentru a se putea face uniform. În tuciul mare, Coana Mărioara puse de o mămăligă zdravănă cu mălai mare în care odată cu mălaiul turna și niște piper și boia pisate.

Când mămăliga fuse gata, o turnă peste un fund de lemn și în loc să o lase acoperită să rămână caldă, o puse direct într-un loc unde se simțea un pic de curent să se răcească un pic mai repede.

Apoi, cu un linguroi de lemn mai mare începu să ia din mămăliga și să arunce ușor în tuciul cu untură de rată și gâscă, unde le prăjea precum gogoșile până mămăliga căpăta o crusta frumos colorată apoi le scotea să se scurgă într-un castron. În același tuci cu untură, aruncă la prăjit eroina noastră și câțiva cartofi tăiați însă cuburi potrivit de mari. Și acum, eu personal, cred că nu există cartofi prăjiți mai buni ca aceia prăjiți în untură de rată și gâscă!

Niște mâini zdravene de verdeață proaspătă și tocate repejor, plus câteva felii de pâine modelul jimblă cu cartofi de 3 kg bucata dar prăjite pe plită și totul un circa 20-25 de minute.

Reîntors la masă tiptil, am văzut că datorită țuicii pentru mosafiri nu îmi simțise nimeni lipsa. Și ca la un semn deschisă-i calea, apăru Coana Mărioara cu bunătățile mai sus enumerate.

În plus mai fură aduse un castronel de ceramică tradiționala cu .. cu bucăți de piele de rată și gâscă prăjite crocant, bine sărate și un alt castronel cu nelipsitul mujdei de usturoi. Câte o cană de zeamă de varză la fiecare și povestea merge mai departe.

Interesant este că toate acestea puse pe masă te lăsau să le degusti aşa după cum doreai sau îţi plăcea, întingând cu mâna sau folosind furculița şi cuțitul. 

Acum, dragii mei pofticioși mari şi mici, vă las să încercați singuri reţetele Coanei Mărioara şi să vă gândiți că globalizarea ne-a adus fast food şi produse semicongelate pregătite la restaurante în care după o vizita prin bucătăriile lor veţi regreta din greu alegerile cu ștampila de vot folosite pentru a putea gusta din aceste “binefaceri” şi nu numai!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News