DCNews vă prezintă în rândurile următoare un fragment din cartea lui Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul" (Scene de istorie recentă din anii 1960-1970.

I

Atunci când ne-am mutat din Calea Rahovei pe Bulevardul 6 Martie aveam nouă ani neîmpliniţi. Era între 20 şi 30 iunie 1960. Terminasem clasa a doua şi luasem premiul I. Plouase neîntrerupt vreme de câteva zile, ploua şi în timpul serbării, pe când recitam poezia Vine ploaia, bine-mi pare! de Coşbuc. La Şcoala nr. 131, din răscrucea Căii Rahovei cu Calea Ferentari, căpătau premiul I şapte-opt copii, alţi zece premiul II, iar ceilalţi premiul III sau menţiune. Singurul nepremiat din clasă era un ţigan, Neacşu, rămas repetent de trei ori, care venise odată cu acordeonul în clasă, cântându-ne în recreaţie Terente şi Didina se plimbă cu maşina şi Jeni era croitoreasă şi Jan, frizerul, o iubea.

Prima amintire din noua locuinţă: prin ferestrele din dormitorul părinţilor, încă fără perdele, deschise, pătrundeau căldura serii de vară şi vuietul străzii. Era o rumoare nouă, intensă, deosebită de aceea din Calea Rahovei, unde la ora aceea se puteau auzi copite potcovite de cal izbind caldarâmul, iar noaptea târziu, un zgomot de motor sau de portieră trântită răsuna prelung.

Într-una din zilele următoare am urcat cu mecanicul blocului pe acoperiş ca să-l ajut să monteze antena televizorului nostru. Până la etajul al optulea am suit încet, preţ de un minut, cu liftul elveţian cu cabină din lemn şi geamuri transparente, iar de acolo, pe scări, până la mansardă, unde erau câteva cămăruţe, o toaletă, o chiuvetă, un duş, destinate iniţial femeilor de serviciu ale proprietarilor câtorva apartamente, devenite însă odăi de locuit de sine stătătoare. Am mai urcat câteva trepte, răzbătând apoi, prin gura unui chepeng, pe acoperiş.

Priveliştea m-a fascinat: recunoscusem, undeva pe marea de acoperişuri care se întindea în toate părţile, Casa Scânteii; în vârful clădirii clipea deja – era în amurg – o stea roşie luminată. Am privit, nefiresc de apropiate, Palatul Telefoanelor, noul bloc-turn de lângă Sala Palatului, arborii Cişmigiului înconjurând lacul cu cele două mici punţi...

Blocul în care locuiam, cu doar 15-16 apartamente şi câteva garsoniere la etajele inferioare, construit în 1946-’47, făcea parte dintre imobilele, destul de numeroase, ridicate în epoca incertă de după război, când mulţi credeau în revenirea la vremuri „normale”, agitaţiile comuniste nefiind decât un episod trecător.

În cele două apartamente de la etajul opt locuiau, împreună cu soţiile, arhitectul Grigoraş şi doctorul Tenea; în perechea de apartamente de la etajul şapte – avocatul Weintraub şi fostul bancher Egon Ehrenstein, trecut de 70 de ani, îmbrăcat întotdeauna impecabil, în costum cu vestă, cravată asortată şi batistă la buzunarul de la piept. Îl auzeam uneori vorbind idiş cu vreun vecin, pe când urcam cu liftul împreună. Îmi zâmbea, mă întreba ce mai fac şi mă mângâia pe creştet cu slăbiciunea specifică pe care au evreii pentru copii.

În apartamentul în care ne-am mutat stătuseră un negustor vârstnic evreu, soţia sa, fiul, medic cu cabinet care improvizase într-o toaletă un mic laborator foto pentru developat radiografiile, soţia acestuia, olteancă din Craiova... Emigraseră toţi în Brazilia şi fuseseră despăgubiţi de stat pentru apartament cu suma de 180.000 de lei, echivalând pe atunci cu preţul a mai mult de trei automobile Moskvici, care costau 49.500 de lei bucata.

La etajul cinci stăteau un arhitect, Florea, un octogenar blând, jurist pensionar, care nu ieşea decât împreună cu soţia, şi familia profesorului de muzică Gospodinov. Într-o garsonieră de la etajul patru, în stânga liftului, locuia doamna Beatrice Grumberg, care se apropia de 50 de ani şi avea două surori la Nisa. Acestea îi trimiteau pachete cu lucruri din vânzarea cărora se întreţinea. Era cunoscută la Vamă de mulţi ani, astfel încât, într-o zi, un funcţionar de acolo i-a comunicat şi ei marea bucurie a personalului. Fusese destituit şeful Vămii. „Rău faceţi că vă bucuraţi! A plecat un lup sătul şi-a venit unul flămând”, i-a spus doamna Beatrice, temperându-i bucuria. Fusese măritată cândva cu un medic, dar trăia cu un avocat căsătorit, despre care ţinea să se ştie: „Titi este creştin”. În garsoniera ei era puţină mobilă şi chiar urme de sărăcie. Vorbea foarte bine franceză şi mi-a corectat de câteva ori, cu ortografia ei impecabilă, exerciţiile pe care le aveam de dus la şcoală. Mama obişnuia să cumpere lucruri de la doamna Beatrice; pulovere Orion sau fuste plisate de tergal, la modă la începutul anilor ’60. Se tocmeau îndelung şi ea adora faptul acesta.

La etajul patru mai şedeau maiorul Vrancea şi familia Demetrescu. Maiorul de Miliţie Vrancea era un evreu cu nume schimbat care avea să emigreze în Israel. Doamna Beatrice îl evita ostentativ, ba chiar îl dispreţuia, iar ceilalţi locatari nu treceau dincolo de „bună ziua” în raporturile cu el. Familia Demetrescu era formată din patru persoane; greci din Galaţi sau Brăila care îşi botezaseră copiii Dacia şi Traian. Dacia era o femeie de vreo 45 de ani, amabilă, surâzătoare, planturoasă; machieuză la Studiourile Buftea. Fratele său, cu câţiva ani mai mare, politicos, elegant îmbrăcat, avea profesie dublă: inginer şi, totodată, violonist în Orchestra Filarmonicii. La începutul anilor ’70 s-au stabilit amândoi în Grecia, după ce li se prăpădiseră părinţii. Tatăl lor, pe care l-am apucat trecut de 90 de ani, fusese căpitan de vapor. Vorbea o limbă veche: spunea coane în loc de „domnule” şi fisticuri alunelor. Uşa apartamentului lor era mereu deschisă la propriu şi i-am trecut de multe ori pragul, îndeosebi în anul în care ascensorul a fost stricat luni în şir, pe când mă întorceam de la şcoală. Îi vizita, rudă sau prietenă, o grecoaică de vreo 30 de ani, nespus de frumoasă, Atinula, brunetă cu ochi negri orientali, uşor migdalaţi...

Bătrânul căpitan de vapor spunea Constantinopol – nu ar fi zis cu niciun preţ „Istanbul” – şi vorbea despre Taxim, Pera ori Galata cu uşurinţa cu care ar fi vorbit un bucureştean despre Dudeşti, Dămăroaia sau Colentina. „Când te vei duce, dragul meu, la Constantinopol, şi vei trece podul ăla mare, ajuns în Galata, urcă-te în Turn mai întâi. De acolo ai cea mai frumoasă privelişte înspre Cornul de Aur... Dacă mergi cu vaporul la Halki, e-aproape, pe insulă te poţi înţelege în franţuzeşte – acolo mai toţi sunt greci –, însă nu lua trăsură; sunt frumoase, dar scumpe. Şi să te duci neapărat în Bosfor, fiindcă altfel degeaba ai fost la Constantinopol. Dacă nu ai văzut Aghia Sophia şi Bosforul, înseamnă că nu ai văzut mai nimic.”

În apartamentul de la etajul trei locuise bancherul Avram, apoi medicul stomatolog David, care avea să emigreze, iar într-o garsonieră, domnul Lineal. Instrumentist într-o orchestră de estradă, număra 48 sau 49 de ani, era pururea optimist şi vesel; cu doamna Beatrice, care locuia deasupra lui, avându-se precum câinele cu pisica. Un frate care trăia la Marsilia îi trimitea cravate, cutii de Nescafé, câte un costum, pe care apoi le vindea. Peste câţiva ani m-a prevenit că avocatul de pe acelaşi palier cu el, care avea o fată de vârsta mea – o vizitam uneori –, fusese anchetator penal.

La primele două etaje ale blocului erau câte cinci-şase garsoniere aşezate semicircular în jurul vechiului ascensor prin ferestrele căruia puteai privi în jur în timp ce urcai. La parter, în stânga şi în dreapta intrării, se găseau un restaurant purtând numele de „Constructorul” şi un magazin de coloniale cu vânzători armeni care aveau să plece în Liban. Restaurantul avea aspectul vechilor localuri, amintind de cele din Rahova, cu tejghea de zinc în spatele căreia se înşirau pe rafturi sticle de băuturi şi stătea vainburşul încins cu şorţ de piele. Distribuia chelnerilor halbele de bere trasă din butoi şi ţoiurile cu drojdie de vin, rachiu sau tescovină.

Două cofetării din apropiere, etatizate de câţiva ani, îşi păstrau măsuţele rotunde acoperite cu marmură vineţie, taburetele, bombonierele cilindrice din sticlă transparentă închise cu capace de metal, cupele pentru îngheţată, iar într-o fostă băcănie icrele de Manciuria se vindeau în acelaşi lighean de faianţă rămas de pe vremea proprietarului, tot aşa cum în frizeria de lângă „Gambrinus”, devenită unitate a cooperativei „Higiena”, clienţii se aşezau pe vechile scaune şi se priveau în vechile oglinzi; doi dintre angajaţi lucraseră la fostul patron al prăvăliei.

Vechi erau şi lucrurile din casele oamenilor, începând cu mobila. Pe birourile avocaţilor se găsea câte o maşină de scris cu carcasă neagră Remington, Mercedes sau Continental; negre erau şi telefoanele grele de ebonită, unele cu furcă înaltă, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos, aceeaşi culoare având-o pianinele şi bună parte dintre pendulele care băteau fiecare oră... Bărbaţii în vârstă purtau ceasornice de buzunar cu capac de argint aşezate în buzunarul vestei sau prinse de gaica pantalonului cu lanţuri răsucite, lungi până la o jumătate de metru. În toate locuinţele existau ceasuri deşteptătoare cu o sonerie sau două, cele mai frecvente fiind acelea cu inscripţia CFR pe cadran. Cafeaua era măcinată în râşniţe lungi de fier cu capac de alamă. Cutiile radiourilor Telefunken, Philips, Blaupunkt, excelente pentru ascultat Vocea Americii şi Europa Liberă, erau din lemn lăcuit. De culoare cafenie sau neagră erau comodele cu picioare curbate, servantele, bufetele din sufragerie în care se păstrau servicii de masă Rosenthal, pahare de cristal, ceşti cu scene de vânătoare sau peisagii, din porţelan de Saxa, iar în şifonierele din lemn de nuc putea să zacă vreun frac sau smoking pe care stăpânul său nu avea unde să-l mai îmbrace... În sertarele birourilor se păstrau numere din jurnale de modă de altădată, almanahuri, publicaţii mondene lipsite de conotaţie politică, precum Je sais tout de Bucarest...

 

Rămâneți pe DCNEWS.RO pentru noi fragmente!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News