”În 2013, unul dintre prietenii mei, teolog bun din Iași, a fost diagnosticat cu cancer la creier. Ne-am sunat câțiva preoți colegi și ne-am dat întâlnire la casa lui.

Când l-am văzut, ne-a căzut fața. Era să izbucnesc în plâns de față cu toți. Era îngrozitor de slab, cred că avea treizeci de kile. Era un băiat falnic și înalt. La față parcă avea 70 de ani, deși avea 40. Era ras în cap, de la chimio, unde îți cade tot părul.

Cu glasul stins ne-a urat bun venit. S-a sprijinit de un perete, să nu cadă.

În jurul lui, doi îngeri de copilași superbi, se jucau. Ochii mi-au explodat de plâns când i-am văzut, deși țineam gura încleștată, să nu se vadă.

Am făcut Sfântul Maslu. Ne-am rugat atunci de ne-am sfârșit, parcă muream noi, nu el. Copiii se jucau în jurul nostru, iar noi scrâșneam cuvintele vindecării. Colegul stătea pe pat sfârșit și el. Era în noi o răzvrătire interioară, un strigăt de disperare, căci aflasem că doctorii dăduseră 5% șanse de vindecare. Simțeam ură sălbatică pe demoni și pe moarte, ne simțeam neputincioși, în zadar, plângători nemernici și inutili.

A doua zi, teologul a plecat la operație. A mers bine. L-am întâlnit apoi, cu capul cusut de jur împrejur. Îi era frică și să respire de uimire.

Astăzi, colegul nostru e perfect sănătos, are un post bun în administrație, crește copiii și trăiește o nouă viață.

Cu ocazia asta, și pentru că l-am văzut azi pe fb, îl anunț că îl iubim, și că, în durerea lui, ne-a învățat să ne rugăm”, a povestit părintele Ioan Istrati.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News