Teorie contrară "încălzirii globale", apărută în anii 70. Se întâmpla pe când iernile noastre erau blânde
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 03 sep 2022, 16:33
WhatsApp
Publicistul Dan Ciachir revine la DC NEWS cu un nou serial, "Amintiri Răzleţe". Astăzi vă prezentăm un nou capitol.   

În martie 1979, având de făcut un drum la Arad, am fost sfătuit să iau prima cursă de avion de pe această rută, care decola dis-de-dimineaţă din Bucureşti, întrucât aparatul era un BAC 111 ce urma să fie produs în România sub licenţă britanică. Până atunci nu mai zburasem decât cu IL 14 sau AN 24, avioane ruseşti, care goneau mult pe pistă şi făceau un zgomot infernal înainte să se desprindă de pământ.

Paradoxul zborului cu BAC-ul de la Bucureşti la Arad consta în faptul că pasagerii se prezentau la Aeroportul Băneasa, de curse interne, unde erau conduşi pe pistă şi urcaţi în autobuze care îi transportau pe un drum lăturalnic până la Otopeni, aeroport internaţional. Acolo, când să pun piciorul pe scara avionului, am citit – incizat în oţelul unuia dintre motoarele sale: Rolls-Royce.

BAC-ul era nou, curat, spaţios, elegant, confortabil, iar pasagerilor li se ofereau spre lectură ziare şi reviste, obicei inexistent pe atunci pe rutele aeriene interne. După ce s-au închis uşile, avionul s-a pus în mişcare şi a început să ruleze lin. Un minut mai târziu părăsea pământul avântându-se spre văzduh – era ca o înălţare la cer. Peste un sfert de oră, când răsărise soarele, eram deasupra crestelor Munţilor Făgăraş.

Seara, la Arad, aşezat la o masă din restaurantul hotelului la care trăsesem, cu un pahar de Cadarcă de Miniş dinainte, mi-am amintit de fuga baronului Neumann în străinătate, în 1948, cu un avion de vânătoare, întrebându-mă dacă nu decolase de pe acelaşi aeroport pe care aterizasem de dimineaţă cu BAC-ul. Plecarea marelui industriaş uimise mai ales prin felul în care el şi soţia sa ieşiseră din casă pentru a nu atrage atenţia: bărbatul cu mâinile în buzunare, femeia cu o poşetă uşoară pe braţ. La întrebarea slujnicei: „Unde vă duceţi, coniţă?”, răspunsul fusese: „La cinematograf”.

7

Primul film pe care l-am văzut a fost Cântăreţul mexican, un musical avându-l ca protagonist pe tenorul francez de origine spaniolă Luis Mariano. Mi-l amintesc cântând în timp ce vopsea schelăria de metal a Turnului Eiffel, proiectat pe cerul albastru al Parisului. Asta se întâmpla la cinematograful din Ferentari de la parterul unui bloc de trei etaje de cărămidă aparentă, construit, deopotrivă cu altele, la sfârşitul anilor ’40. De la Chirigiu până în capătul Ferentarilor şi până la Piaţa Rahova nu mai exista altă sală de proiecţie, cea mai apropiată fiind în Drumul Sării. Am regăsit cinematograful acela, aşezat lângă unul dintre primele restaurante de stat, „Dezrobirea”, în toamna anului 1969, când am început să urmez clasa a XII-a la Liceul „G. Călinescu”. M-am dus atunci de câteva ori şi în Calea Rahovei să privesc curtea şi casele de la numărul 381, unde copilărisem. Ca şi în restul cartierului, nu se schimbase nimic, însă totul mi se părea mai mic, mai strâmt şi părăginit faţă de altădată... Alături, cu obloanele ruginite prăbuşite peste vitrine, se degrada prăvălia negustorului Nicu Prisăceanu, închisă în 1959, în temeiul unui decret menit să spulbere ultimele rămăşiţe de comerţ particular. Subzista, etatizat, vechiul restaurant „Strugurel”.

Neschimbat era şi Ferentariul. Colegele mele locuiau în case joase, majoritatea din paiantă, unele cu puţ în curte, cu pomi sau cu câţiva butuci de viţă-de-vie ori cu răzoare de legume lângă un rond cu flori. În mare parte din aceste curţi creşteau păsări ori se găsea coteţul porcului tăiat de Ignat. După ce se spălau pe cap, fetele încingeau cuptorul aragazului şi îşi uscau părul acolo. Bunicile lor, femei de 70-80 de ani, în timp ce împleteau cu igliţa sau torceau caierul de lână din furcă, povesteau despre Primul Război Mondial, când ocupanţii germani, cu simţul lor practic, plantaseră varză şi cartofi în Cişmigiu, alte amintiri fiind legate de Miţa Biciclista, de Sile Constantinescu, studentul paricid care îngrozise Bucureştiul, sau despre Alimănescu, spărgătorul devenit comisar ori inspector de poliţie, lichidat de foştii săi tovarăşi din lumea interlopă... Acele femei vorbeau o limbă curată şi expresivă, ştiau să dea în bobi şi să întindă cărţile de ghicit, descântându-le îndelung: „Douăzeci şi patru de cărţi,/ Douăzeci şi patru de fraţi,/ Bine daţi, bine umblaţi,/ Bine ştiţi, bine ghiciţi,/ Ca fraţii să vă-nfrăţiţi/ Şi să-mi spuneţi voi mie...”.

8

Pe la începutul şi mijlocul anilor ’70 apăruse o teorie contrară celei de azi („încălzirea globală”), ai cărei propagatori susţineau, în reviste de popularizare precum „Magazin”, „Flacăra”, „Veac nou”, că planeta se răceşte... Asta se întâmpla pe când iernile noastre, îndeosebi cele din Bucureşti, erau foarte blânde. Fuseseră şi două ierni aspre, în 1962 şi 1963, de care îmi amintesc foarte bine întrucât în cursul lor şcolile s-au închis pentru câteva zile. Geroasă fusese şi iarna din 1968, când s-a desfăşurat la Braşov primul festival de muzică uşoară „Cerbul de Aur”... Apoi, în anii următori, a nins tot mai puţin, iernile fiind anemice şi scurte, prilej pentru oameni să evoce marile zăpezi, geruri şi viscole abătute asupra ţării, îndeosebi a Capitalei, în februarie 1954, iar pentru directorul unui cotidian să atribuie, într-un articol de pe pagina întâi, lui Apollinaire celebrul vers al lui Villon Mais où sont les neiges d’antan?

Multă vreme am avut nostalgia zăpezilor. Până la ninsorile din ianuarie 1985 mi-au astâmpărat-o şederile la câteva mânăstiri. În februarie 1982, după o noapte petrecută la Polovragi, dimineaţa, nu-mi venea să plec din pridvorul dinspre apus al stăreţiei, privind cum ninge, mărunt şi odihnitor, peste Cheile Olteţului, spre Parâng. Aceeaşi senzaţie de linişte şi destindere mi-o lăsau ninsorile de la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ. Mergeam doi-trei kilometri spre pădure, prin liniştea zăpezii proaspete. Iar în ianuarie 1987, când a nins iarăşi mult, petrecând întreaga lună la Curtea de Argeş, mă plimbam prin parcul mânăstirii înconjurat de un zid gros de cărămidă şi rupt de oraşul de care îl despărţeau câteva sute de metri. Locuiam în reşedinţa de vară a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, în palatul intrat apoi în proprietatea Bisericii, şi urcam până la primul etaj – din pură plăcere – cu un lift elveţian instalat în 1914, pe care îl folosiseră atât Regina Elisabeta, cât și Împăratul Wilhelm al II-lea în 1917, când a dormit o noapte la Curtea de Argeș. Foarte încăpătoare, cu o carpetă întinsă pe jos, cabina acelui ascensor, care suia molcom şi lin, avea geamuri de cristal şi o canapea în formă de potcoavă căptuşită cu catifea.

La vreo două sute de metri de palat, în capătul dinspre răsărit al parcului, lângă un pâlc de brazi costelivi, foarte înalţi, fusese amenajat un mic cimitir monahal înconjurat cu gard de sârmă. Pe când mă plimbam până la intrarea sa, pe zăpada scârţâind sub picioare, avea un singur mormânt: al părintelui Macarie, fost ofiţer de artilerie înainte să se călugărească. Cine putea să-şi închipuie că peste 15 ani vor fi aduse din Portugalia şi reînhumate în cimitirul acela osemintele Elenei Lupescu, iar într-un mausoleu de forma şi dimensiunile unui stog de fân, la câţiva metri de catedrală, resturile părinteşti ale lui Carol al II-lea?...

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?