1. Recent au fost date publicității memoriile fostului ambasador american la București, Alfred Moses. Desigur, memoria nu este istorie, dar sunt unele informații furnizate de memorialiști care pot fi confirmate repede. Astfel este povestea numirii și menținerii în funcția de ambasador al României în SUA a lui Mircea Geoană.

PRECURSORII STATULUI PARALEL

Al Moses își amintește cum s-a dus la ministrul de externe român de atunci, Teodor Meleșcanu, pe care acum în amintiri îl tratează cu dispreț ca fiind exemplu de ineficiență, pentru a-l convinge să îl acrediteze la Washington pe Geoană. Ceea ce s-a și întâmplat.

Succedându-i lui Meleșcanu, povestea mi-a fost spusă în termeni identici atât de acesta cât și de ambasadorul memorialist. Motivele pentru care cel din urmă s-a oprit la respectiva nominalizare, Mircea Geoană fiind în momentul avansării ei un obscur diplomat și purtător de cuvând în MAE, țin, pare-se, de istoria legăturilor lui Moses cu regimul comunist, dar nu este locul să ne ocupăm aici de acest aspect.

Ulterior, își continuă Al Moses depănarea amintirilor, aflând de dorința noului Președinte român, Emil Constantinescu, de a-l rechema pe Geoană,  i-a pus o vorbă pună protejatului său la Președintele Bill Clinton. Acesta i-a trimis un mesaj omologului român și Geoană a rămas la post. Pot confirma și această întâmplare.

Așa se face că în perioada 1995-2000 România a avut la Washington un ambasador numit în fapt de America.  Cam în aceeași perioadă se descoperea că fostul adjunct al șefului misiunii diplomatice a SUA în România (1989-1993), Harold Nicholson, pe care l-am cunoscut personal, fusese agent rus. Cu alte cuvinte, în timp ce diplomații români de rang înalt acreditați în SUA erau în realitate selectați chiar de SUA, diplomații americani de rang înalt trimiși în România erau în realitate aleși de Rusia. În consecință, când, ca ministru român, vorbeam cu americanii, în fapt vorbeam cu rușii, iar când primeam evaluări de la amabasadorul român de la Washington în fapt mi se furniza versiunea americană asupra problemei care mă interesa. Tot să aperi interesele românilor și să guvernezi România în asemenea situație.

Nu este de mirare atunci că, în dorința de a reveni la putere pe un fond de simpatie, ca să nu spun cu sprijin american, dl Ion Iliescu, cel a cărui anterioară pierdere a alegerilor în 1996, ambasadorul Geoană o salutase într-o emoționată scrisoare (încă nepublicată dar citită de mine) adresată succesorului său Emil Constantinescu, a promis că viitorul ministru de externe va fi chiar numitul ambasador. Așa îmi explic de ce mai târziu, Adrian Năstase, devenit prim ministru, cu prilejul unei discuții între patru ochi în care formulam opinii legate de modul în care diplomația română trebuia să se poziționeze față de SUA, mi-a spus cu un zâmbet enigmatic: „Eu nu mai știu exact dacă Geoană este ministrul de externe român sau reprezentantul SUA în guvernul român.” Așa a început construcția „statului paralel” în România și a „statului subteran” („deep state”) în SUA.

Acest proces a evoluat. Unul dintre produsele sale cele mai toxice este astăzi tandemul ambasadorial George Maior – Hans Klemm.

Diferența cea mai semnificativă față de situația anilor 1990 este aceea că pe atunci SUA aveau o singură politică externă, în timp ce acum are două. Una este cea a administrației legitime – administrația Donald Trump. Alta este aceea a „statului american subteran”, evident ilegitim. Ambasadorul Maior este produsul și exponentul acestuia din urmă. La fel cu ambasadorul Klemm. Amândoi fac politica interesului rusesc în raporturile cu România. Adică împing România în zona de influență a Rusiei. Aceasta după ce o aduc în imposibilitatea de a avea o politică externă proprie.

Statul american care în anii 1990 a conceput „statul paralel român”, inclusiv prin lucrarea unor americani care erau agenți ruși, a devenit între timp „stat subteran”. Acesta a fost efectul „rebeliunii” electoratului american care l-a adus la Casa Albă pe Donald Trump (după eșecul încercării cu Barak Obama).

STATUL PARALEL ÎMPOTRIVA STATULUI LEGITIM

2. Să fim bine lămuriți. Ca membru NATO din vecinătatea apropiată, ca gazdă a unor baze militare americane, ca sediu al scutului antirachetă de la Deveselu, ca spațiu de desfășurare a unor efective armate de reacție rapidă ale alianței nord-atlantice, România nu poate fi tratată altfel de Rusia decât ca o potențială amenințare. A spus-o cu subiect și predicat Președintele Vladimir Putin, inclusiv în ultimul discurs despre starea națiunii. În locul său nu am fi gândit altfel.

Dacă este așa, dincolo de măsurile de contracarare armată a unui eventual atac pornit de pe teritoriul României (chiar dacă foarte improbabil), Rusia este interesată ca statul român să fie minat de instabilitate politică și blocaj administrativ, elitele românești să fie lichidate, iar societatea românească să fie cuprinsă de dezbinare și ură lăuntrică, precum și de sentimente de neîncredere față de propria conducere și de ostilitate față de aliați.

Se întâmplă asta? Evident că da! Chiar și orbii o văd.

Cum s-a ajuns aici? În esență prin mecanismul justiției selective funcționând sub alibiul luptei împotriva corupției și sub conducerea politică a „statului paralel”, respectiv a unor forțe oculte ale căror reprezentanți au fost insinuați în principal în serviciile secrete, în instituțiile autorității judecătorești, în presă și în serviciul diplomatic. Pe lângă acestea acționează un ansamblu coerent de organizații neguvernamentale, precum și de specialiști în comunicarea virtuală pe rețelele sociale, care țin masele într-o stare permanentă de confuzie și anxietate făcându-le disponibile oricărei manipulări.

Indiferent ce ar încerca să facă Guvernul legitim, demersul este frânat de acest sistem până la stoparea totală. După aceea energiile neconsumate, care își caută culoare de fugă sub efectul presiunii acumulate, sunt întoarse împotriva executivului însuși explodându-i în față și ruinând statul oficial. Dacă ar fi să privim doar la neputința de a adopta reformele necesare justiției și de a pune în aplicare politicile penale ale Guvernului, sau de a stăvili prin minime acțiuni diplomatice ofensiva factorilor externi ostili, în condițiile în care mecanismul imunitar național (și mă refer în primul rând la serviciile de informații și contrainformații) este complet virusat, avem imaginea unui stat care nu mai funcționează, a unui stat eșuat.  

Așa zisul „stat paralel” constituie punerea în aplicare a unui plan în legătură cu care aveam informații încă din anii 1990 și care include destatalizarea și fragmentarea României. Oricine i se opune este decretat imediat ca „om al rușilor”, mizându-se pe o isterie rusofobă abil alimentată, tocmai ca să nu se observe că „oamenii rușilor” sunt tocmai cei care îl susțin și îi asigură operarea. Iar pe aceștia din urmă îi găsim inclusiv în structurile „statului subteran” american. Acela care selectează și pe reprezentanții diplomatici români la Washington.

ALIANȚA STATULUI PARALEL CU STATUL SUBTERAN

3. Despre faptele ambasadorului Maior în sprijinul luptei duse de „statul subteran” împotriva Președintelui Trump nu mai este cazul să vorbim. Ele au fost perfect evidențiate în raportul prezentat Comisiei pentru afaceri externe a Senatului României, de însuși președintele acestuia, Călin Popescu-Tăriceanu, și adoptat în unanimitate cu recomandarea ca MAE să declanșeze procedura rechemării sale. Remarcabilă este seninătatea cu care ministrul Meleșcanu a ignorat această recomandare.

Lipsit de sprijinul politic al legislativului, George Maior nu mai reprezintă statul oficial român și instituțiile sale legitime, ci oligarhia care încearcă să le substituie și care a creat un „stat paralel” omolog, emanat și emul al celui subteran din SUA. Iar Meleșcanu este un ministru al acestuia pe care puterea legitimă nu are suficientă energie ca să îl înlăture.

În ziua în care vicepreședintele SUA, Mike Pence, îi telefona într-un gest diplomatic plin de semnificații Primului Ministru Dăncilă spre a exprima satisfacția în legătură cu evoluția parteneriatului strategic dintre administrația legitimă americană și executivul legitim român, pe pagina oficială a ambasadei SUA la București, fără a se comunica nimic legat de respectiva convorbire, erau exprimate felicitări Laurei-Codruța Koveși, emblemă  a „statului paralel” român, pentru premiul atribuit ei de către o asociație neo-marxistă a studentelor de la Universitatea Harvard și care o plasa în compania altor laureate printre care unele de orientare troțkistă sau urmărite consecutiv participării la acte teroriste. Era și ziua în care procuroarea Koveși era înștiințată de punerea în mișcare a urmăririi penale împotriva sa pentru ceea ce în termeni juridici se numește participare la un grup organizat în scopul comiterii de infracțiuni, iar în termeni politici conspirație anticonstituțională prin terorism de stat (paralel).

Pentru „statul subteran” american numai justiția selectivă din România, adică justiția „statului paralel” român, este demnă de susținere. Cea care nu este selectivă, nu este independentă (sic!). Evident nu este idependentă de ordinea de drept a statului național român. Aceea recunoscută (nu neapărat simpatizată), inclusiv prin telefonul vicepreședintelui Pence, de statul oficial american

Iată cum, atentând la suveranitatea statului român, deja negată la Bruxelles, ambasada SUA la București împinge România în brațele Rusiei ideologic suveraniste, sub privirile suspect de indiferente ale Secretarului de Stat Mike Pompeo; cel care în calitate de director al CIA l-a premiat pe celebrul general contraspion Coldea pentru serviciile aduse … spionajului american (pentru ce altceva îl putea premia?) prin lăsarea României la discreția geopoliticii ruse (căci ce altceva făcuse?). Generalul Coldea partenerul ambasadorului Klemm. Primul, demisionat pentru a fi recuperat de partidul lui Victor Ponta, iar cel din urmă lăsat de Departamentul de Stat să ducă lupta de partizani împotriva Președintelui Trump în România chiar după ce mandatul său a expirat.

GEOPOLITICA STATELOR PARALELE

4. Președintele Donald Trump  a venit la Casa Albă cu ideea strategică de a pune capăt rolului SUA de jandarm global și de a realiza o înțelegere cu Rusia, esențială pentru apărarea intereselor americane în Orientul Mijlociu, Asia Centrală / Iran și Oceanul Pacific / Marea Chinei. Toate în numele obiectivului de a face „America dinnou măreață!”. O Americă dinnou națională / naționalistă, însă, iar nu globală / globalistă. 

Fie că o știe sau nu, Trump propune o ordine mondială de tipul „concertului națiunilor” care a adus pace Europei pentru o sută de ani după războaiele napoleoniene. Această ordine vine în coliziune atât cu principiul UE, cât și cu acela al unui bloc ruso-german care să unească și să domine Eurasia. Dimpotrivă, ea impune o „Sfântă alianță” ruso-americană. O alianță menită să disciplineze ascensiunea Chinei și capabilă să pună în „cămașă de forță” neo-hegemonismul german.

Opoziția globalistă americană anti Trump s-a mobilizat să îl stopeze pe acesta, compromițându-l prin răspândirea calomniei unei pretinse înțelegeri secrete cu Rusia. De doi ani mișcările strategice ale Casei Albe sunt frânate prin efectul scandalului iscat de o asemenea calomnie. Teza „statului subteran” de acolo este aceeași cu cea a „statului paralel” de la noi: afirmarea oricărui sentiment național ascunde un agent subversiv rus; de aceea orice sentiment național trebuie anihilat, la fel cu purtătorul său.

Sătul să mai aștepte și neștiind cum se va termina toată tevatura, Kremlinul joacă la două capete: și cu America trumpsită și cu Europa germană. Timp în care își securizează poziția în vecinătatea apropiată din care face parte și România.

În ceea ce o privește, America antitrumpistă constituită sau refugiată în „statul subteran” s-a aliat cu Europa germană împotriva administrației Trump, ea preferând revenirea la ordinea mondială bipolară, adică la ordinea Războiului Rece, în care la nivel global pacea se menținea prin echilibrul terorii iar la nivel național liniștea se asigura prin teroarea de stat. Desigur, în acest demers cele două sunt doar „tovarășe de drum”, căci Germania nu vrea să revină sub tutela SUA în cadrul unui bipolarism renăscut, care o amenință cu prinderea într-o încercuire ruso-anglo-americană. Deocamdată, însă, inamicul comun este statul american legitim (administrația Trump), așa cum sublinia și președintele Macron al Franței. Iar dușmanii dușamanului comun sunt, măcar pe perioada războiului, prieteni. Iată de ce în România, „statul paralel” este susținut astăzi de Germania, căreia „statul subteran” american i-a trecut frâiele; spre îngrijorarea tot mai accentuată a Casei Albe.

Într-o asemenea ordine neo-bipolară Rusia și-ar recăpăta statutul de superputere, urmând să fie, însă, împinsă din nou în cursa înarmărilor; ceea ce o va obliga să fie iarăși un uriaș cu picioare de lut și îi va opri actualul marș, imprimat de Președintele Vladimir Putin, către statutul de putere industrială aptă să își valorifice superior resursele naturale în scopul satisfacerii aspirațiilor societății civile ruse.

În fiecare variantă Rusia rămâne în joc. Oferta Președintelui Trump îi propune securitate organică pe termen lung. Oferta adversarilor acestuia îi deschide drumul către o pace înarmată cu câștiguri pe termen limitat.

În realitate, așa cum unii analiști ruși evaluau la începutul anilor 2000, se dovedește că, pentru Rusia, adevărata amenințare strategică nu vine din SUA sau din China, care nu au nici un interes să o atace, ci de la Germania sau, mai bine zis, de la Europa germană, care o învăluie acum cu cântece de sirenă. La urma urmelor, rușii nu s-au bătut nicidată în război cu americanii; în schimb, șirul războaielor ruso-germane este lung, în ciuda pactelor de neagresiune care le-au alternat. Iar asta spune ceva.

Oferta Președintelui Trump salvgardează securitatea națiunilor central și est europene. Oferta adversarilor săi tranzacționeză națiunile central și est europene. Este ceea ce trebuie să înțeleagă și România.

Întrebarea este ce mai rămâne din strategia lui Trump dacă statul subteran va reuși în cele din urmă să îi taie aripile?! În acest context o rachetă nucleară trasă din Coreea de Nord spre o țintă neprecizată, este suficientă spre a anula orice inițiativă strategică a Casei Albe până la sfârșitul mandatului actual.

Speranța că asta nu se va întâmpla nu este o politică. O astfel de eventualitate, ca de altfel și aceea a unui pact de securitate Trump-Putin, trebuie să găsească Bucureștiul, ca partener strategic al SUA, în realții normale de respect și încredere cu Moscova. Iată linia politică de urmat. Nu ar fi, de altfel, decât o aducere la zi a diplomației titulesciene.

Notă: Titlul aparține redacției, textul și opinia aparțin autorului

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News