Publicistul Dan Ciachir aduce aminte de anul 1975 în Delta Dunării, în primul episod al seriei "Şi noaptea asta va trece". 

În vara anului 1975, terminând facultatea, eram obligat să-mi aleg, o lună mai târziu, un post de profesor. Comisia de repartizare se afla într-o sală din clădirea Rectoratului, despărţită printr-un perete vitrat de absolvenţii cu care comunica prin microfon şi difuzor. Se adunaseră acolo cele aproape o sută de fete şi cei şapte-opt băieţi cu care fusesem coleg. Izbucneau ţipete, plânsete, chiote de bucurie... Eram străin de vacarmul acela; îmi era indiferent unde voi merge. Vreme de patru ani, cât duraseră studiile, nu reuşisem să devin scriitor şi nici măcar traducător de literatură, iar pentru cariera de profesor nu aveam chemare. Media cu care terminasem Facultatea de Filologie era modestă; perspectiva unei navete între Bucureşti şi un sat prăfuit de câmpie nu-mi surâdea. Mi-am amintit cu teribilism amar de un episod din biografia lui Brâncuşi: sculptorul, o cucoană bogată şi doi prieteni comuni voiau să plece din Paris într-o călătorie şi nu se hotărau ce destinaţie să aleagă. Excedată, doamna şi-a scos broşa de pe reverul taiorului şi i-a înfipt acul în harta Europei. Acul nimerise Corsica. Au pornit într-acolo în aceeaşi zi... O fostă colegă tocmai luase o catedră de limba română în comuna Partizani de pe braţul Sulina, mai rămânea una în satul Crişan de pe acelaşi canal, mai îndepărtat, la vreo 50 de kilometri de drum pe apă de Tulcea...

Toamna anului 1975 a fost lungă, frumoasă; superbă. Am revenit acasă de câteva ori în decursul ei. Pe ruta Bucureşti-Tulcea zbura ultimul IL 14, un avion rusesc fabricat în anii ’50, cenuşiu, şubrezit, cu un rând de două locuri pe stânga şi un şir de scaune în dreapta. Decolând de la Băneasa, avionul trecea peste hangarele aeroportului şi peste Podul Constanţa – se vedeau Vila Minovici şi Gara Regală –, iar apoi peste Herăstrău, pe deasupra Clubului Corpului Diplomatic şi a restaurantului „Parc”. După ce lua înălţime, recunoşteam, dincolo de Baloteşti, lacul şi pădurea Snagovului. Întrucât aparatul zbura la o altitudine medie, se zăreau prin geamurile sale câmpurile arate, vegetaţia copleşită de culorile cafeniu-roşcate ale toamnei, câte-o căruţă sau vreun car cu boi, rare maşini înaintând pe drumuri de ţară...

După 15 octombrie mai rămăseseră puţini turişti la Crişan, între care domnul Podoabă, subinginer la Uzina Mecanică din Sinaia, om la vreo 46 de ani, scund, brunet, cu limbaj şi maniere de pe vremuri. Pornea dis-de-dimineaţă cu bărcuţa sa cu motor spre Litcov sau spre Dunărea Veche şi se întorcea la scăpătat cu peştele prins într-un juvelnic de metal. Seara, beam împreună bere cehoslovacă Pilsen pe terasa bufetului – vremea continua să fie frumoasă – şi discutam. Domnul Podoabă era fascinat de Ger­ma­nia Federală, unde petrecuse trei luni în interes de serviciu şi ajunsese chiar până la Amsterdam („dar asta rămâne între noi, domnule profesor”). Evoca nenumăratele sorturi de bere din Germania, tramvaiele Münchenului, pădurile Bavariei cu nostalgia celui ce simte că nu avea să le mai revadă. După plecarea sa, stăteam seara în cancelaria şcolii şi ascultam la radio până târziu Europa liberă. Se transmiteau în serial scrisorile poetului Ben Corlaciu, refugiat la Paris, care începeau cu „Dragă Florico”.

Învăţasem să vâslesc pe bărcile cu rame grele care îmi făceau bătături la mâini şi mă duceam în după-amieze de sâmbătă şi duminică, atunci când nu treceau vapoare, la trei kilometri de centrul satului, acolo unde canalul Litcov se varsă în fluviu. Cu barca oprită în mijlocul Dunării şi lopeţile trase înăuntrul ei, ridicat în picioare, priveam minute în şir cum apa se contopea cu cerul undeva departe. Acostam apoi, pe celălalt mal al Litcovului, la o familie de ucraineni înstăriţi, Safcenko, ale cărei fete îmi erau eleve. Aveau o gospodărie mare, neîngrădită, cu faţa casei orientată spre Dunăre, şi loc întins unde creşteau pomi şi viţă-de-vie, pe partea dinspre Litcov. Arkadi Safcenko mă aştepta sub un umbrar din spatele casei la masa acoperită cu ştergar alb pe care se găseau miez de nucă, mere, gutui, măsline, pâine coaptă în casă, felii de batog şi o oală cu vin. În loc de „Noroc!”, când ciocneam paharele, exclama: „Jiznîia!”.

Odată, într-o sâmbătă sau duminică, m-a prezentat unei perechi de medici sexagenari din Tulcea, veniţi să petreacă sfârşitul săptămânii la Crişan. Îmbrăcaţi gros, cu fulare la gât şi pleduri pe genunchi, stăteau la soare în două şezlonguri, cu faţa spre Dunăre. Am sărutat mâna doamnei, care m-a întrebat cu o voce autoritară ce studii aveam şi unde le făcusem, adăugând apoi, după răspuns:

– Scrieţi?

– Nu, doamnă; am minţit senin.

– Dar de... aţi auzit?

– Desigur. Este un remarcabil eseist.

– Este fiul nostru, domnule profesor, zisese doctoriţa privindu-mă în ochi îndelung, semnificativ, iar pe faţa soţului ei apăruse un zâmbet placid ca soarele şters al acelei după-amieze de toamnă.

Profesorul de matematică m-a luat într-o vizită la tatăl unui elev de-al său, pe malul stâng al fluviului, unde ţărmul era jos, lat, iar casele rare, îndepărtate una de alta. Stăpânii lor aveau vie şi cultivau porumb, măsurând recoltele cu barca, nu cu baniţa, ca în satele de câmpie. Aşezaţi la masa aşternută în curte, cu paharele dinainte, umplute cu un vin roşcat – gazda avea vie altoită –, aşteptam să se scoată din cuptor o tavă cu crap la proţap. Stând cu spatele la Dunăre şi privind pământul acela arat pe care crescuse porumb, gutuii, aracii, mi se părea că mă aflu undeva în Bărăgan...

Locuiam într-o casă din mijlocul satului, despărţită printr-un gard de curtea şcolii, cu două odăi şi un antreu cu lemnăria vopsită în albastru, ai cărei proprietari stăteau din toamnă până la începutul verii în apartamentul din Tulcea al fiului lor, vaporean, plecat pe mări şi oceane. În faţa casei era Dunărea, iar în partea opusă curtea sfârşea în balta unde oamenii îşi lăsau să crească porcii şi păsările. Într-una din zile eram în curte, aşezat la soare, citind „România literară”; dincolo de gard se jucau copiii ieşiţi în recreaţie. Mi s-a părut că aud un foşnet sau un sâsâit şi am întors capul peste umăr: un şarpe de un metru, cu limba scoasă, se uita şi el în revistă. Am sărit în sus alergând şi ţipând la doi elevi dintr-a opta: „Omorâţi-l! Omorâţi-l!”. În câteva secunde au fost lângă mine. M-au privit nedumeriţi – şarpele nu plecase, se retrăsese doar câţiva metri –, unul dintre băieţi spunându-mi pe un ton calm, aproape didactic: „Cum să-l omorâm, dom’ profesor!?... Ăsta e un şarpe de apă, nu face niciun rău; dumneavoastră l-aţi speriat.”

Zile în şir, deşteptându-mă din somn destul de târziu, întrucât nu aveam ore dimineaţa, mi se părea că mă trezesc în zgomot de maşini care trec pe o şosea. În realitate, erau şalupe sau remorchere navigând pe Dunăre, vapoarele mari fiind silenţioase. Lungimea nopţilor părea dublă faţă de a celor din Bucureşti şi greu de îndurat. Cititul sau scrisul nu reuşeau decât în mică măsură să le scurteze. Repetam adesea, ca pe o rugăciune, un vers al lui Ungaretti din L’Allegria: Şi noaptea asta va trece. Luasem cu mine volumul său de eseuri şi note de drum Il deserto e dopo să-l traduc. Îmi aminteam de tot felul de lucruri fumând în întuneric în nopţile acelea interminabile. Reflectam, de pildă, la trei intuiţii sau pre­moniţii pe care le avusesem înainte să împlinesc 20 de ani. Într-o zi din 1969 – eram elev în ultima clasă de liceu –, mergând pe stradă, m-am trezit spunându-mi în gând că pe când voi fi împlinit dublul vârstei de atunci, adică 36 de ani, în România va exista un alt regim politic, diferit de cel comunist. Circumstanţele celeilalte premoniţii mi le aminteam precis. Era în decembrie 1970, fusesem într-o vizită la cineva care locuia pe Aleea Circului şi mă întorceam acasă pe jos. Trecând pe Calea Dorobanţilor, pe trotuarul de peste drum de Ambasada Turciei, am înţeles, fulgerat de-un gând, că dacă vreau să ajung scriitor îmi trebuie 10-15 ani de studiu şi lecturi. Din a treia presimţire nu făcusem un secret; de altfel, de patru ani realitatea o confirma. Când s-a pornit din senin „mica revoluţie culturală” din iulie 1971, am fost convins că era începutul unei nopţi lungi, isto­vitoare, ca nopţile din Crişan.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News