Ludovic al XIV-lea, din calcul pentru păstrarea puterii, a instaurat principiul serbărilor la Versailles, unde se dansa de mai multe ori pe săptămână. Şi cum ar fi fost neconvenabil şi chiar periculos să nu apari la cererea regelui, acestea au devenit treptat obligatorii la Curte. Erau un loc al tuturor zvonurilor, în care se jucau drame teribile şi derizorii. Balurile mascate erau printre cele mai frecvente, într-unul dintre ele, reconstituit în expoziţie, Ludovic al XV-lea apărând deghizat în arbore în mijlocul unui boschet format din apropiaţii săi.

Watteau, Actori francezi

Ludovic al XIV-lea a înţeles curând rolul politic şi social al acestor divertismente care contribuiau la strălucirea monarhiei.

În Memorii pentru educarea Delfinului, el acordă un loc important serbărilor şi divertismentelor, care, după părerea lui, fac parte din arta de a guverna. „Trebuie, pentru viaţa obişnuită de la Curte să instaurezi „această societate a plăcerilor care oferă persoanelor de la Curte o familiaritate onestă cu suveranul, le emoţionează şi le farmecă mai mult decât s-ar putea crede”.

Antoine Dieu, Căsătoria Ducelui de Bourgogne

Era nevoie, pentru evenimentele regale extraordinare, de mereu mai multă grandoare, de surpriză şi de fantastic, cu scopul de a ului Curtea, regatul şi Europa. În funcţie de gusturile proprii şi de evoluţia modei, fiecare dintre succesorii marelui suveran a întreţinut această tradiţie de fast şi de creativitate.

Era vorba despre toate formele de spectacole publice, comedii, opere, concerte, focuri de artificii şi jocuri de lumini, dar mai ales de reprezentaţii private în care domnii şi doamnele de la Curte urcau ei înşişi pe scenă. 

Promenada lui Ludovic al XIV-lea în partea de nord a Grădinilor

În expoziţie, publicul poate descoperi şi resimţi ceea ce trăiau, vedeau sau practicau curtenii: destinderea fizică adusă de cavalcadele de la vânători, plăcerile vizuale şi sonore oferite de scenă, neliniştea jocului sau a balului mascat, plăcerea iluminaţiilor nocturne.

Mai multe dispozitive ritmează parcursul expoziţiei – duşuri sonore, ecrane, restituiri 3D, construcţii în mărime naturală a maşinăriilor de teatru... Ele dau viaţă locurilor de spectacol, recreează ambianţa serilor la Curte şi implică vizitatorii în  desfăşurarea serbării.

Parcul castelului Versailles

În inima castelului, curtea moştenită de la primul edificiu ridicat de Ludovic al XIII-lea a primit numele de Curtea de Marmură atunci când Ludovic al XIV-lea  a cerut să fie pavată cu preţioase dale negre şi albe cu desen geometric. Acest univers mineral a căpătat un caracter de sanctuar. La Serbările ce au marcat alipirea Franche-Comté la Franţa, care au durat din 4 iulie până în 31 august, ea a servit drept scenă a reprezentării operei lui Lully şi Quinault, Alceste, apoi în 7 iulie drept sală de festin, bufetul fiind plasat în jurul unui fel de coloană a lui Traian luminoasă.

Bernini, Statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea de la Versailles

În timpul anilor 1660, trupa lui Molière a jucat în cele trei săli, înconjurate de alei în aer liber, săli ce se deschideau către această Curte de marmură.

Charles Nicola Cochin, Bal mascat la căsătoria Delfinului

Până în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, spectacolele aveau loc în locuri foarte diferite, neexistând o sală permanentă pentru ele aceasta fiind creată în 1682. Construită începând din 1748 de arhitectul Ange-Jacques Gabriel la extremitatea aripii de nord a castelului, noua sală italiană, prevăzută pentru prezentarea operelor cu decor impresionant, a fost neglijată, apoi terminată în 1770, cu preţul enorm de 2 milioane de livre. În 16 mai 1770, banchetul pentru căsătoria Delfinului, viitorul Ludovic al XVI-lea, cu Marie Antoinette de Austria a marcat inaugurarea ei, scena şi sala fiind reunite printr-un mecanism. În ziua următoare, ea a găzduit reprezentarea operei Persée de Lully, apoi, în 19 mai, un bal mascat. 

Doamna de Pompadour

Această sală, „cea mai frumoasă din câte s-au văzut vreodată în Europa”, potrivit ducelui De Croy, a avut un destin ingrat după Revoluţie. Magnific restaurată în 1953 şi în 1957, apoi în 2003, sala de Operă şi-a regăsit vocaţia de spaţiu destinat muzicii.

Jean-Francois de Troy, Dejun la vânătoare

Pe locul Orangeriei realizate de François Le Vau în 1664, în care, la 18 august 1674 s-a jucat piesa lui Jean Racine, Iphigenie, Jules Hardouin-Mansart a ridicat, între 1683 şi 1686, seria de terase ciclopice, noua Orangerie. Potrivit Jurnalului marchizului de Dangeau, Ludovic al XIV-lea a vizitat-o în noiembrie 1685 şi „a găsit-o de o admirabilă măreţie”. În schimb, el a criticat marmura monumentală a lui Bernini, reprezentând un cal, care fusese amplasată la parter. 

Jean-Marc Nattier, Madame Adelaide de France, fiica lui Ludovic al XV-lea

Adăpostind în fiecare iarnă arborii exotici de la Versailles, această Orangerie, cea mai majestuoasă din lume, poate fi vizitată sau închiriată în timpul verii pentru manifestări de prestigiu. Atunci, poate fi admirat şi grupul al sculptorului Bernini care, după mai multe peripeţii, şi-a găsit acolo, în 2004, un adăpost pe măsură.

Ludovic al XIV-lea urmat de Delfin, trecând călare prin fața grotei lui Thetis la Versailles

„Această serbare superioară celor inventate în romane...” Aşa a evocat Voltaire prima mare serbare, intitulată Plăcerile din Insula fermecată, organizată într-un parc conceput de arhitectul Le Nôtre. Din 5 în 13 mai, câteva sute de invitaţi au participat la ea, mii de curioşi adunându-se la porţile castelului. 

Castelul Versaille, Orangerie

Dedicată reginei-mame Anne de Austria şi soţiei lui Ludovic al XIV-lea, Marie-Thérèse d’Espagne, dar oferită de fapt tinerei amante a regelui, Louise de La Vallière, serbarea a inclus trei zile de petreceri în parcul împodobit cu decoruri şi jocuri de lumini. Cavalcade la care a participat chiar regele, scene inspirate de Rolando Furioso de Ariosto, reprezentaţii de balet-teatru la care au colaborat Lully şi Molière s-au succedat până în 9 mai. Gravate de Israël Silvestre, aceste serbări fastuoase au avut un răsunet enorm în întreaga Europă.

Decorul Templul Minervei

Încă de la săparea lui, între 1667 şi 1679, în axa castelului, Marele Canal a fost dotat cu bărci de agrement şi vase de război în miniatură. Un fel de arsenal, un întreg cartier lipit de unghiul de nord-est al Canalului, numit „Mica Veneţie”, adăpostea marinarii şi personalul de întreţinere. Loc de destindere, Canalul beneficia, în timpul serbărilor importante, de o luminare spectaculoasă. În iulie 1685, în timpul celebrării căsătoriei Ducelui de Bourbon-Condé cu Domnişoara de Nantes, fiica legitimă a lui Ludovic al XIV-lea, focul de artificii a pornit din extremitatea Canalului, „Majestatea Sa cu toate doamnele s-a îmbarcat pe Canal în bărci magnifice, (urmate) de un iaht în care cântau muzicienii Regelui”, consemna un contemporan. Iarna, canalul îngheţat era ocupat de patinatori şi servea curselor de sănii.

Nicolas Lancret, Camargo dansând

Transformată din ordinul Mariei-Antoinette în parc-peisager, numit atunci anglo-chinez, Grădina Micului Trianon a fost una dintre realizărie cele mai nebuneşti şi mai costisitoare ale secolului al XVIII-lea, datorată imaginaţiei pictorului Hubert Robert şi arhitectului Richard Mique, în strânsă colaborare cu regina. Reunind o grotă cu cascadă şi un mic edificiu poligonal, numi Belvedere, la capătul unui lac şi a unui mic râu sinuos, acest loc era menit să suscite o meditaţie de tip panteist. A fost inugurat în 26 iulie 1781, a fost apoi, timp de un deceniu, locul în care se desfăşurau vestitele serbări nocturne, în onoarea membrilor familiei regale şi a suveranilor străini. 

Teatrul Reginei Marie-Antoinette de la Micul Trianon

În 2011-2012, ansamblul a beneficiat de restaurări atente. Cea a edificiului Belvedere, cu decorul lui interior delicat, dă o imagine despre modul în care, la Versailles, concepţia şi executarea, mergând până la detalii, se combinau într-o adevărată perfecţiune artistică.

Spectacolul Alexandre et Thalestris sau Pomposul carusel al amazoanelor, prezentat în 1686

Situat într-o clădire discretă, departe de curte, Teatrul Micului Trianon a fost construit de Richard Mique pentru folosinţa exclusivă a anturajului reginei Marie-Antoinette. La 1 august 1780,  ziua inaugurării, suverana a jucat în două piese de Sedaine, împreună cu o trupă de actori formată din prieteni nobili, interpretând rolul subretei: „Ne plângem, noi servitorii...”. Ultimul rol a fost cel al Rosinei din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, jucat, se spune, în prezenţa autorului, în august 1785.

Lacul de la Orangerie

Restaurat după ultimul război, apoi în 1968 şi în 2001, acest minunat teatru serveşte astăzi de Conservator al artelor şi ştiinţelor spectacolului. Printre tezaurele sale se află cel mai vechi decor de teatru occidental perfect conservat: Templul Minervei, creat de fraţii Slodtz în 1754 pentru teatrul de la Fontainebleau.

Macheta unei gondole de paradă din timpul lui Ludovic al XIV-lea

Oferite întregii Curţi sau unui public restrâns, în cele mai diferite locuri, uneori îndepărtate de castel, cu partide de vânătoare mai ales, serbările, ceremoniile şi distracţiile se declinau la Versailles în mii de feluri. Graţie numărului mare de opere de artă, unele restaurate cu această ocazie, a documentelor, obiectelor şi decorurilor, aceste momente de viaţă socială sunt evocate spectaculos în noua expoziţie curatoriată de Béatrix Saule. Un  prilej de a înţelege în ce măsură Versailles-ul Vechiului Regim a ştiut să împace protocolul şi bon ton-ul cu un model de civilizaţie vie, în care muzica, dansul şi teatrul erau de nedespărţit de activităţile ludice.   

O sală din expoziție

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News