Este esențial să înțelegem când sentimentul de vinovăție se bazează pe date din realitate și când este mai mult sau mai puțin arbitrar și nu are rădăcini în realitate și, prin urmare, reprezintă o autopedepsire inutilă. Desigur, dacă am rănit pe cineva sau nu am reușit să ajutăm pe cineva care are nevoie atunci când ar fi fost destul de ușor să facem acest lucru, este de înțeles să simțim remuşcări.

Mulți autori subliniază importanța distingerii între un sentiment de vinovăție rațional și un sentiment de vinovăție făcut în primul rând din autocritică și, ca atare, punitiv și adesea nejustificat.

O astfel de vinovăție nejustificată este o sursă de suferință mintală inutilă și de detestare de sine (uneori, suficient de nemiloasă și necruțătoare pentru a conduce o persoană la sinucidere). Și dacă durează suficient de mult, acest chin intern poate duce la afecțiuni reale de sănătate, cum ar fi abuzul de substanțe, tulburări sexuale și o varietate de alte comportamente de auto-sabotare.

Deci, cu excepția cazului în care sentimentele de vinovăție sunt de fapt necesare pentru a deveni conștienți de responsabilitățile pe care le avem cu privire la o faptă greșită sau pentru a declanșa dorința de schimbare pozitivă, un astfel de comportament nu servește cu adevărat nimănui.

Sfaturi utile pentru a reduce și, sperăm, a elimina vinovăția

1) Să ne spunem că am făcut tot ce am putut să facem, că indiferent de eroarea de judecată care ne-a determinat să facem ceva, regretăm, este probabil că în acel moment a fost cel mai bun lucru pe care îl puteam face. Poate când am acționat am fost prea supărați, anxioși, triști, distrași pentru a fi pe deplin lucizi. Trebuie să încercăm să acceptăm faptul că, în anumite circumstanțe psihologice sau fizice particulare, nu putem da tot ce putem și acest lucru este absolut normal.

2) Este necesar să avem în vedere că, la momentul comportamentului nostru greșit, nu știam ce am înțeles abia ulterior. Este crud să fim supărați pe noi înșine pentru că am făcut o greșeală pe care nu am fi făcut-o dacă am fi avut toate informațiile și cunoștințele pe care nu le aveam la momentul greșelii. Cu alte cuvinte, cu „retrospective” s-ar evita multe greșeli, asta este adevărat. Dar, din păcate, retrospectiva nu există în realitate.

3) Nu suntem responsabili pentru viețile altora. Să luăm un exemplu, ne simțim vinovați pentru că un prieten drag se simte dezamăgit și ne-a cerut să-l vizităm și am refuzat din cauza unui angajament luat anterior și greu de anulat. A doua zi descoperim că prietenul nostru s-a îmbătat și s-a urcat în mașina lui provocând un accident.

Este normal să te simți vinovat și să te învinuiești pentru că nu ești în preajma lui și cu siguranță este greu să respingi gândul că dacă am fi fost la el acasă am fi putut preveni un accident.În acest fel, însă, nu suntem pe deplin realiști și nu ne dăm seama că am adoptat pe deplin o perspectivă în care suntem responsabili pentru comportamentul celorlalți. A te simți responsabil pentru viața altcuiva și pentru ceea ce face ei cu siguranță nu este realist și nu ne ajută să ne liniștim și să dăm ponderea potrivită lucrurilor.

4) Ne atribuim numai responsabilitățile noastre. Să luăm un exemplu, se întâmplă să avem un accident de mașină. Să ne întrebăm: „Aș fi putut cu adevărat să prevenim?”. Un accident este cu siguranță ceva care nu se întâmplă intenționat. Să încercăm să reflectăm asupra cauzelor reale ale accidentului și să acordăm fiecăreia dintre aceste variabile ponderea potrivită. Condițiile drumului, iluminarea slabă, eroarea șoferului celeilalte mașini implicate și poate chiar oboseala noastră ar putea fi implicată. Este dificil să nu dai vina, dar a fi singurul responsabil pentru evenimentele adverse este cu adevărat nerealist.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News