Și, cum se spune cu o formulă neprotocolară, gazdele au ținut ca masa să fie cum nu se poate mai bogată, după ce pandemia a secerat un an dintr-o evoluție pe care părea că nimic nu o poate amenința. Cu forțe sporite, dar și cu o severă gestionare a resurselor, cu renunțarea la unele mici evenimente care dau un farmec nu neapărat cinefil, nu neapărat monden unui festival, sobrul Salonic al acestei toamne frumoase și-a îngăduit un alt fel de lux, acela de a susține, pentru prima oară, trei secțiuni competitive: în afara celei cu numărul 1, Competiția internațională și a cunoscutei Meet the Neighbours, multiubita de către spectatori Film Forward a fost ridicată în rang, dobândind un statut egal celorlalte două amintite, cu premii cash.

În total 37 de filme vor intra în jocul cuceririi diferiților Alexander - Gold, Silver și Bronze. Lor li alătură secțiunile necompetitive tradiționale, Balkan Survey, Open Horizons – cu subsecțiunea Another Take - Special Screenings, iar pentru amatorii de ore târzii – Round Midnight. Evident, Festivalul filmului grec, cu cele 35 de lungmetraje de ficțiune și 15 scurtmetraje rămâne un prilej unic de a avea o idee bine conturată despre cinematografia țării gazdă. Urmăresc Festivalul de la Salonic de aproape două decenii cu un interes aparte.

Fiind programatic dedicat debuturilor și celui de al doilea film din cariera unui cineast, este cum nu se poate mai îmbucurător să-i întâlnești numele pe parcursul evoluției sale, cu mica mândrie secretă de a-l fi văzut prima oară aici. Așa l-am descoperit pe Pawel Pawlikowski în 2000, câștigător debutant cu The Last Resort, film pe care am pariat împreună cu Alex. Leo Șerban, și nu ascund că, de fiecare data când am avut apoi șansa de sta de vorbă cu autorul ce avea să dobândească un Oscar (Ida) și Un Premiu de regie la Cannes (Cold War) am evocat acel moment. Este o bucurie cu atât mai mare cu cât aici își încearcă norocul tineri de pe toate continentele, într-un fel de sărbătoare sau, dacă vreți, ca pe o dovadă vie a globalismului atotcuprinzător.

Cel puțin în Competiția internațională, pe care am urmărit-o cu precădere până acum, este șocant amestecul identitar, căruia i se adaugă migrarea și instalarea pe platouri de filmare neașteptate, acolo unde se oferă condițiile cele mai prielnice. Așa se face că am văzut o producție suedeză , Clara Sola, semnată de o regizoare de origine din Costa Rica, un film precum Moneyboys, realizat de un regizor taiwanez, cu nume ciudat, CB Yi, în Austria.

Cadru din fillmul Clara Sola

Italianul Matteo Tortone s-a deplasat în Peru, pentru un subiect local, regăsit în Mother Lode. Nu e de mirare că un singur generic poate aduna familii bizare, la prima vedere, de țări coproducătoare, cum este cazul lui White Buildings susținut de Cambodgia, Franța, China, Quatar. Greu de stabilit, uneori, pavilionul sub care se navighează. După cum nu e de mirare că în aceste filme, asupra cărora voi reveni, seducția documentarului este evidentă. Unii autori și-au găsit cofinanțatori chiar aici, la Salonic, ca participanți și concurenți în trecutele ediții ale Programului Agora ce însoțește festivalul.

Tineri autori, ale căror proiecte au fost anterior selecționate de un juriu special, sunt invitați să le susțină în secțiunile Crossroads Co-Production Forum și Works in Progress, dedicate țărilor din Sud-Estul Europei, din regiunea Mării Negre și a Mediteranei. Anul acesta Andrei Crețulescu se află printre câștigătorii primei secțiuni amintite, cu filmul Matilda are ultimul cuvânt. Așa cum precizează programul, autorul și coproducătorii Cristian Niculescu și Codruța Crețulescu sunt în căutare de « Alți coproducători, agenți de vânzare și distribuitori locali ».

Cum dificila profesie numită a fi producător de film se învață și are multe de învățat, cu deosebire în spații fără multă experiență, The European Women s Audiovisual Network (EWA), susținător al prezenței femeilor în indistria cionematografică, a inițiat un ciclu de întâlniri-lecții cu câteva cunoscute producătoare pe post de mentori. Printre ele – Ada Solomon. Mă gândeam la această meserie în timp ce vedeam un documentar despre cineasta bulgară Binka Jeliazkova, căreia festivalul i-a închinat o retrospectivă.

Pilgrims, film suedez despre dezlegarea unei enigme

Binka: A spune o poveste despre tăcere, acesta este numele filmului realizat de Elka Nikolova în 2006, despre prima femeie-cineast din Bulgaria care a semnat un lungmetraj, și una dinre primele din lume în anii ‘50, reface drumul unei artiste provocatoare, în dezacord cu imperativele regimului Comunist. Probabil chiar pentru tinerii cinefili bineintenționați numele Binkăi Jeleaskova (1923 - 2011) să nu mai aibă sonoritatea altora mai intens evovcați, dar cei curioși, care și-au făcut timp, în mod sigur au descoperit o cineastă a cărei moștenire este una a respingerii compromisului, așa cum o dovedesc filmele Eram tineri, Piscina, Ultimul cuvânt.

Revenind la globalism, chiar filmul căruia i-a revenit onoarea de a deschide festivalul, L ‘Evénement, câștigător al Leului de aur la începutul lui septembrie, vine să întărească realitatea. Autoarea, Audrey Diwan, este franco-libaneză iar protagonista, Anamaria Vartolomei, după cum îi spune și numele, are origini românești.

Tânăra cineastă și-a meritat cu prisosință trofeul venețian iar actrița ar fi putut foarte bine să plece și cu un premiu de interpretare. Ea duce greul acestui film care are curajul simplității, al supunerii la obiectul numit drama avortului clandestin în Franța a anilor ‘. Te urmărește multă vreme intensitatea privirii acestei  interprete, trecerile ei de la spaima candidă la demnitatea singurătății în momentul unei alegeri decisive.

Nu ar fi lipsit de interes, dacă filmul își va avea locul meritat în cinematografele noastre, o comparație cu 4.3,2 al lui Cristian Mungiu. Mai ales că, nu demult, revista The Hollywood Reporter a întocmit un clasament al celor mai bune filme a căror temă este avortul.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News