Deși posteritatea îl va cunoaște mai degrabă sub pseudonimul „nea Rică”, portalul legendă al alb-vișiniilor este trecut în „buletin” sub numele de Răducan Necula, nicidecum Rică Răducanu. Ca o scurtă paranteză, nea Rică poate cuprinde mingea de fotbal cu o singură mână. Contemporan cu un Johan Cruyff sau Pele în timpurile lor de glorie, nea Rică a intrat în frumoasa poveste a fotbalului mondial drept portarul prins în ofsaid.

„Nea Rică,, matale ești ca Ion Creangă”

"Pe mine mă ştie mă toată lumea în Giuleşti, chiar şi ăştia mai mici. Ştii ce-mi zic când le mai povestesc eu din astea de-ale mele? 'Bre, nea Rică, matale eşti ca Ion Creangă ăla, numai poveşti din astea ne spui'", a povestit Rică Răducă pentru Agerpres.

Și cum fotbalul înseamnă spectacol, al nostru Ion Creangă din Giulești nu face nicio excepție, este un munte de spectacol și de voie bună. Nea Rică estea aobrdat de toatî lumea, zâmbește și este jovial în detrimentul faptului că are totuși o etate.  

Poate vă întrebați cum a ajuns un copil născut la Vlădeni, pe malul Dunării, unul dintre cele mai reprezentative simboluri a Rapidului. Iată de unde a început povestea:

"N-a fost prea greu, pentru că aici am copilărit. Fiind de la ţară, am avut noroc că tata m-a trecut pe numele lui la Bucureşti, era ceferist, după ce a dat divorţ de mama. Şi s-a însurat aici, a venit la Bucureşti, şi ăsta a fost şi norocul meu. Pentru că în vremurile alea îi cereau cartelă, se vindea totul pe cartelă, şi dacă aveai copil era mai bine, îţi dădea zahăr, ulei, cum era pe timpurile alea. Şi m-a luat frate meu, care are acum 97 de ani, trăieşte, e bine, tot cu locomotive, cu CFR. I-a zis tata: 'Du-te şi adu-l pe Ricuţă, să le demonstreze ăstora ce ştie'. Pe Necula Răducan, că aşa mă cheamă pe mine, Răducan, fără u. Şi ăsta a fost norocul meu, că m-a adus la Bucureşti. Am trăit bine cu mama de-a doua, femeie ca lumea, el la fel, şi toată ziua stăteam prin cartier, pe câmp pe la Pasteur, pe la CFR, la câteva staţii de Giuleşti. Începusem să ştiu de Rapid, de toate astea. Şi am zis Rapid, cu cine să ţii?", a declarat Rică Răducanu.

Viața, timpul și opera lui Rică Răducanu

Un lucru pe care nu îl cunosc fanii mai mici ai Rapidului constă în faptul că portarul legendar din Giulești a jucat rugby. Cu note mult prea mici pentru a fi primit în cadrul școlii de electricieni, puștiul s-a mulțumit pentru moment cu meseria de zidar, însă a practicat fotbalul jucând pe post de extremă dreaptă. 

"Eu când am venit să dau probe aici, jucam extremă dreapta, jucam bine, fugeam, dădeam cu capul, eram înalt, şut la poartă, dar nu prea le aveam cu driblingul. Ce vrei, să le am pe toate? Şi jucam la Flacăra Roşie. Dar tata a zis că trebuie să fac o meserie, cum era pe timpurile alea, şi m-a dat să mă fac electrician la CFR, pentru că el era ceferist, frate-meu, la fel. Dar, din trei şi patru nu aveam cum să mă fac, nu am intrat, asta era treaba.

Şi m-am dus la şcoala de construcţii, zidar. Şi am făcut şi rugby acolo, la 23 August. Am încercat de toate. Doi ani am jucat, eram înalt, fugeam bine, la bătaie nu mă dădeam la o parte. Eram la şcoala de construcţii, au făcut selecţie şi m-au oprit acolo la Metalul Bucureşti. Jucam şi extremă la Flacăra Roşie, dar şi acolo, ca să termin şcoala. Aşa era pe timpurile alea, treceai prin şcoală mai frumos dacă erai şi sportiv, asta era viaţa. Dar uite aşa, cum a fost, am la şcoli, dacă îţi spun... Am făcut şi câte doi-trei ani într-un singur an. (...) Primul salariu a fost 860 de lei, era 1.200 dacă scoteam calapoadele manual şi dacă scoteam cu maşina era 860. Când m-a luat Rapid, am avut noroc şi am mai muncit şase luni în construcţii", povestește Răducanu. Totodată, tot pentru fanii mai mici ai Rapidului, în dreptul lui Nea Rică istoria va scrie că este şi goalkeeperul care a înscris 7 goluri.

De unde a venit porecla de Tamango

Tamango a fost un personaj de film al anilor '50 interpretat de actorul francez Alex Cressan. Dar de unde și până unde nea Rică Tamango? Ne spune maestrul de unde:

"Primele meciuri pe care le-am jucat la Rapid au fost amicale, că nu aveam loc, erau mai mulţi portari. Şi pe mine, la Flacăra Roşie m-a băgat odată nea Sandu Frăţilă portar. Ţin minte că eram în Divizia C şi s-a accidentat portarul şi eu, fiind înalt, a zis: 'Hai, mă, intră Tamango!'. Că Tamango îmi ziceau mie toţi la Flacăra Roşie. 

A fost un film şi un inginer, Pârvuleţ, care mă iubea pe mine foarte mult, după ce-am dat un şut şi am rupt plasele alea, că nu erau ca acum, a zis: 'Bă, parcă eşti Tamango ăla din film'. Apoi am văzut filmul de vreo două-trei ori, mi-a plăcut. 

Şi a rămas Tamango, toţi mă ştiau de Tamango. Nea Tinel (n.r. - antrenorul Valentin Stănescu) mă ştia de pe aici, dar nu ştia că sunt eu Tamango. Şi a venit la Flacăra, că îi trebuia portar. Şi toată lumea ştia de Tamango, că a jucat în Cupa României, cu Progresul Bucureşti, cu Mateianu, Mândru... I-am eliminat, a fost primul meu meci în C. Şi, hop, Tamango. Au început să scrie ziarele de Tamango. Când m-a văzut: 'Tu eşti mă Tamango?' Pac, mi-a dat o palmă după ceafă, că aşa era el. 'Ia-ţi lucrurile, că vii la Rapid'. A doua zi le-am spus la toţi de la Flacăra: 'Bă, m-am uşchit la Rapid'. 17 ani aveam.

Şi pe Giuleşti, luam tramvaiul 11 din viteză, că nu erau maşini, tot cartierul mă ştia. Tata, ceferist cum era, când a auzit, s-a dus la Valea Mărului, la colţ, la piaţă, şi a făcut cinste la toată lumea: 'Hai, bă, că l-a luat pe Ricuţă la Rapid'. Îţi dai seama, bucurie mare", a mai precizat Nea Rică.

Spre deosebirile de vremurile de acum, fotbalul, pe vremurile când Tamango ridica tribunele în picioare, era mult mai simplu. Mingea avea șiret, iar magia fotbalului nu însemna bugete de zeci și sute de milioane de euro. Jucătorii nu se dueleau în mașini care mai decae ci în foarfece care făceau deliciul spectatorilor.

"La început nu mă ştiau după Tamango, dar după aia am început cu stilul meu. Că eu am lucrat la calapoade. Prima dată am fost zidar la şcoală, am făcut nişte blocuri care stau în picioare şi acum, deci muncă, ca lumea. Şi când am venit la Rapid de la calapoade, trăgeau ăştia la poartă, că era Georgescu, Motroc, toţi trăgeau tare la poartă. Şi eu, hop, prindeam mingea cu o mână. Dacă lucram la calapoade, îţi dai seama, făceam skandenberg cu ăştia... Am început cu stilul meu... Mingea avea şiret, o mai luam şi de şiret. Şi aşa a început lumea să mă placă. '˜Uite-l pe Tamango, ce face ăsta'. Eh, stilul Rapidului...

Eu m-am gândit, nu puteam să fiu la altă echipă pe timpul ăla decât la Rapid. Eu voiam să mă duc pe Dinamo, să mă fac miliţian, ceva, dar până la urmă am fost pe calapodul rapidiştilor, ca stil de joc, fiţe. Au fost Nichi Dumitriu, Ionescu, numai cu fiţe, din astea, cu foarfeci, nea Nelu Motroc, toată lumea era în foarfeci", povesteşte idolul din Giuleşti.

Nea Rică a jucat și în peliculele din vremea comunistă, ba chiar a fost coleg cu mare Gheorghe Dinică, Jean Constantin sau Nicu Constantin. Tamango a evocat momentele de atunci astfel:

"Când am venit eu nu prea ne băgau în seamă. Eu eram cu tineretul. La Crângaşi, era un restaurant, La Rubi, dar nu ne ducem cu ei, când se duceau să bea o bere. Singurul care m-a luat pe lângă el a fost nea Nelu Motroc, pentru că el a stat tot aici în Giuleşti, şi mă ştia. El vindea porumbei, cu Gheorghe Dinică, şi i-a fugit porumbeii voiajori. Stătea lângă Motroc şi aşa l-am cunoscut şi eu, şi pe Jean Constantin. Am avut şansa vieţii, majoritatea actorilor erau rapidişti pe timpul ăla", povestește cu tâlc legenda din Giulești.

"Trebuia să mă nasc eu, ca să ia Rapidul campionatul"

Rică Răducanu a avut un parcrus fulminant la Rapid, în doar doi ani de când evolua sub culorile Rapidului, echipa din Giulești a reușit să obțină campionatul în sezonul 66-67. Un asemenea eveniment n-avea cum să nu fie consmenat de Rică în stilul său caracteristic.

"La Rapid am jucat prima dată în amicale, apoi repede, am avut şansa vieţii. Era meci cu Siderurgistul Galaţi şi jucam pe 23 August. La 2-0 pentru Siderurgistul Galaţi, Marin Andrei a luat nişte goluri şi toată lumea era supărată. Şi nea Tinel mi-a zis: 'Bă, ia vino încoace'. Eu nici nu era eram legat la şireturi, cine se gândea că joacă, mai ales că era 2-0 pentru ăia. Şi mi-a zis nea Tinel să mă duc la încălzire. Şi n-am avut şansa să câştigăm, a dat Puiu un gol cu ceafa, renumit, şi am pierdut cu 2-1. Şi aşa am rămas portar titular şi am luat campionatul imediat, anul următor. Că le-am zis eu vorba aia: 'Bă, trebuia să mă nasc eu ca să luaţi voi campionatul'. Rapidiştii nu prea m-au înjurat. Şi atunci când pierdeam, când luam câte un gol, tot din fiţele mele îl luam, din greşeli, ori aruncam la un adversar, ori o scăpam, se mai întâmplă.

Mai bâzâiau câte unii, dar nu mulţi. Pe vremea aia primele erau 300 de lei, nu erau bani mulţi. Acum, dacă ar fi să joc şi să fac greşelile alea ale mele, m-ar bate toţi, că sunt bani mulţi în joc. Dar atunci, pierdeam 300 de lei, beam o bere, lasă bă...", îşi aminteşte Rică Răducanu.

"Cel mai drag moment din cariera mea a fost când am început să joc la Rapid. Pentru că tot cartierul mă ştia, tata le dădea oamenilor să bea. După aia am avut ascensiunea aia la Rapid. Asta e viaţa, aşa e peste tot. Am început tare, am luat imediat campionatul în '66-'67 cu Rapid şi apoi am mai avut şansa cu naţionala, că erau fotbalişti pe timpul ăla. Acum nu îmi pare rău de nimic. Îmi pare rău că îmbătrânim şi nu mai joc, în rest ce am făcut... Am dominat fotbalul, am jucat în naţionale, am jucat pe Maracana, contra lui Pele, cu Cruyff... Se lua de păr ăla, că nu putea să-mi dea gol, a zis că sunt Diavolul", mai spune legenda Rapidului. Victoriile obținute de echipe se sărbătoreau la Restaurantul Feroviarul aflat la doi pași de fieful ceferiștilor de atunci, pentru simplu motiv că avea prețuri accesibile

"Păi ăştia mai tineri puneam în pahare când mergeam la Feroviarul, peste pod. Că acolo mâncam noi, la Feroviarul, unde am făcut şi nunta. Că eram ceferişti şi ne dădeau mai ieftin. Şi când ieşeam la bere cu ăştia mai bătrâni, ne puneau să punem în pahare. Aşa a fost şi când am făcut primul turneu, când am mers eu prima dată cu avionul, în Iran, nu ştiam care e treaba. Nea Tinel era ultimul pe rând. Eu mă plimbam prin avion, mai dădeam câte o bere. Şi Motroc, ca să nu vadă nea Tinel sticlele de bere, îmi zice: 'Ciolane, ia sticlele astea să nu le vadă nea Tinel şi aruncă-le pe geam'. M-am dus eu prin spate, pe acolo, pe la avion, să văd cum se deschide geamul, ca să arunc sticlele. Şi m-a văzut nea Tinel: Ce faci mă? Te omor'. Ce bătaie mi-a dat când am coborât... Eram proşti, nu ştiam nimic, ce să mai zic, de unde să ştim că pot să cadă avioanele?"

Prima reprezentativă a României, învinsă pe Copacabana de niște amatori

Deși între Rapid și nea Rică nu este decât o distanță de 23 de ani, altminteri Rapidul a ajuns la centenar, legendarul portar este contrariat de faptul că tinerii de azi sunt mai mult pasionați de tehnologie decât practicarea unui sport.

"Mă tată, să-ţi spun ceva, la ce fotbal avem acum în România, eu sunt mulţumit. Cu toate că aş fi vrut să fim şi noi campioni, dar e foarte bine la ce avem, pentru că stăm în câteva bujii, unii mai în vârstă. Aţi văzut şi cu Craiova, au jucat mai bine ăia, ce să facem? Noi fiind o echipă mai îmbătrânită, şi cu Farul, ăia, mai tineri, fug, ne-a dat 7, a fost ruşine, ce să mai. Şansa Rapidului ar fi ca în toată România, copiii. Dar nu mai avem copii care să vină din spate. Ăştia tineri nu mai vor, toată lumea vrea la calculatoare, nu mai vrea nimeni să alerge, să muncească. Nici în lume. Nu mai sunt fotbalişti cum era odată.

Păi uite, luăm Brazilia, na. Zicem că aducem noi brazilieni. Păi noi am mers în '69 pe Copacabana şi am făcut o miuţă acolo, pe plajă. Şi am jucat cu unii, dar nu am spus cine suntem. Păi ne-au luat ăia, pe nisipul ăla, cu nişte mingi şi ne-au bătut cu vreo 7-1. Dar noi nu am spus nimănui că suntem naţionala României. Brazilienii aveau fotbalul în sânge, dar acum nici acolo nu cred că mai e aşa. Nu mai ies fotbalişti, pentru că nu mai ai de unde", conchide Rică Răducanu. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News