Nicu Alifantis a vorbit despre relația pe care a avut-o cu Adrian Păunescu.

Redăm dialogul dintre Nicu Alifantis și Ionuț Vulpescu în cadrul podcastului Avangarda:

I.V.: Cum era Adrian Păunescu, cum te-ai înțeles cu el?

N.A.: Cum să fie? Ca orice poet, avea o agitație și o doză de ciudățenie. Era un om foarte ciudat, un om al extremelor, când un mare blând, când un ocean în vijelie, era foarte special. Eu l-am iubit și mi-a plăcut ca om, pentru că trecea foarte repede de la o stare la alta, lucru care pe mine m-a amuzat, avea un lucru extraordinar, avea o anume generozitate și un anume respect pentru oamenii pe care îi știa el că fac bine treabă, le dădea credit foarte mult, și lucrul acesta, mulțumesc lui Dumnezeu, l-am simțit și eu pe pielea mea. De exemplu, eu am avut o baftă. Mulți se plâng, care veneau pe la Cenaclu, că vezi Doamne, îi obliga Păunescu să le cânte poeziile. Nu e adevărat! Ei făceau cântece cu versuri de Păunescu, doar, doar să îi intre în grații. Deci lucrul acesta... pe mine nu m-a obligat niciodată, nu mi-a zis fă-mi cântece numai pe versurile mele, Doamne ferește! 

I.V.: L-ai pomenit mai devreme și pe Fănuș Neagu, un mare scriitor brăilean, ca și Panait Istrati. 

N.A.: Pe Panait Istrati nu l-am cunoscut...

I.V.: Pe Fănuș Neagu l-ai cunoscut la Brăila sau la București?

N.A.: L-am cunoscut, deci întâlnirea oficială...

I.V.: Nu aceea literară în care citești Îngerul a strigat...

N.A.: Nu, l-am cunoscut la Brăila. După aceea ne-am tot întâlnit în București. Pe Johnny l-am cunoscut la București, nu l-am prins în Brăila. E și mai mare decât mine...

I.V.: În 1979 ai venit la Teatrul Mic. Am vorbit de Teatrul Mic, de Teatrul Foarte Mic, de directoratul lui Dinu Săraru, și spui undeva despre el că îi porți recunoștință și spui undeva că „Dinu Săraru a fost un director care m-a obligat să fac lucruri”. Ce te-a obligat să faci?

N.A.: Păi, în primul rând, uite cum te obliga. De exemplu, a hotărât, și eram cu toții împreună când s-a hotărât, dar decizia ultimă o lua directorul, domnul Săraru, și s-a hotărât undeva, prin Deltă, eram pe șalupă, să facă musicalul „Mitică Popescu”. Și domnul Săraru a zis: „Alifantis, faci muzica”. M-a obligat. Din clipa aia, ba aveam, ba nu mai aveam atestat. Deci dacă eu mai aveam alte spectacole în perioada aia, până să termin Mitică Popescu, îmi lua atestatul. Nu, domnule! Venea, se întâmpla ceva, și mă chemau la Ministerul Culturii să depun atestatul că nu știu ce nu am făcut. Nu am făcut nimic, normal că nu făcusem. Știam! Dar asta ca să nu plec în altă parte. Fără atestat nu te puteai duce. Aiurea! Mă duceam, normal că se plăteau, și fără atestat, toate lucrurile... dar sigur, prioritatea era musicalul acesta, în care domnul Săraru, atunci, mi-a dat un credit foarte mare și a investit în mine foarte mult. Mi-a zis ăsta trebuie să fie ca la Hollywood! Și așa a fost! A fost un musical care s-a jucat din 1984 până în ’90, multe reprezentații! A umblat mult! La premieră, a zis așa se face, așa a fost și în America, așa trebuie să facem și noi aici, la premieră trebuie să avem discul! Și am avut discul la premieră cu muzica din spectacol! Era un foarte bun director, foarte bun! Mă bucur că am avut șansa aceasta extraordinară de a sta 10 ani sub mâna lui acolo!

I.V.: Mitică Popescu, după piesa lui Camil Petrescu, unde juca în rolul lui Mitică Popescu!

N.A.: Chiar Mitică Popescu! Din păcate, Mitică nu mai e, săracul, Anda nu mai e... Anda Călugăreanu avea un rol fabulos, care rol nu exista în Camil Petrescu, l-a inventat domnul Dinu Săraru, și, mă rog, a insistat să fie luată Anda în distribuție. A fost o alegere fantastică, pentru ce făcea ea acolo era absolut minunat! După care Anda s-a îmbolnăvit, după un timp, și nu a mai putut să joace, și a înlocuit-o Simona Măicănescu! Iarăși, o actriță foarte bună! Ei, pleiada aia de artiști, care au trecut pe la Teatrul Mic, au fost extraordinari! La un moment dat, Teatrul Mic aveau un portofoliu de artiști, numai unul și unul! 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News