Tema regionalizării a fost lansată de Traian Băsescu, în 2011, odată cu ideea votului prin corespondență și a comasării alegerilor. Presa și societatea civilă neînregimentate PDL au protestat, pentru că aceste schimbări ofereau avantaje electorale Puterii politice. Opoziția a respins, de asemenea, demersul.

Discuțiile în grupuri de experți au fost reluate după alegeri. Temerea că românii nu au niciun cuvânt de spus în acest proces a dispărut. În locul unei schimbări prin OUG sau prin asumare se merge pe o modificare a Constituției, supusă referendumului. Nu dispar județele, așa că în relația cu cetățeanul structurile administrative nu își schimbă sediul. Modificările privesc administrația și afectează birocrația, nu marele public. Totuși, continuă să fie puse în circulație mituri despre regionalizare, se induc temeri nefondate și se crează ținte false, care abat atenția de la temele majore de discuție.

Miturile regionalizării. Cine profită de zvonuri

1. Regionalizarea duce la fragmentarea țării. Fals. Dimpotrivă, astăzi România este divizată în 41 de ”feude” aflate în competiție. Județele nu comunică, nu cooperează, având interese divergente în lupta pentru fondurile de la centru. Pentru ca un județ să aibă succes trebuie ca vecinul său să piardă. Acest război permanent între comunități fragmentează societatea, îi face pe oameni ostili față de cei din alte județe și în final slăbește sentimentul național. Este, poate, cel mai mare pericol la adresa unității naționale. De exemplu, români din Cluj pun lipsurile economice pe seama celor din București, bucureștenii le reproșează criza, asociată cu fostul premier etc. Regionalizarea înseamnă integrare, nu fragmentare, odată ce se crează 7-8 regiuni ai căror locuitori devin parteneri, în locul a 41 de județe aflate în război fiecare cu fiecare. Regiunile din România nu mai concurează între ele pentru fondurile europene, ci se află în competiție, sprijinite de guvernul central, cu regiuni din alte țări europene. Cine profită de acest mit? Cei care se opun coeziunii naționale. Fie alte țări (ori formațiuni politice sprijinite de acestea), fie ”baroni” locali care își sporesc influența prin izolarea comunității pe care o conduc.

2. Regionalizarea este impusă de la Bruxelles. Fals. Interesul pentru adoptarea modelului regional este al țării noastre, nu al Comisiei Europene. Dacă România vrea să profite de resursele CE, trebuie să își creeze structuri eficiente în competiția pentru fondurile europene. Criza economică a redus fondurile UE. Asupra funcționarilor de la Bruxelles se exercită presiuni din partea finanțatorilor, care doresc contribuții mai mici și a țărilor de genul Poloniei, care ating cote înalte de absorbție și vor bugete mai mari. O țară nu poate fi obligată să-și schimbe structurile administrative și nici nu există interes pentru acest demers. Cine profită de acest mit? Țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene.

3. Baronii vor avea mai multă putere, după regionalizare. Fals. Acum, liderii locali au un cotrol mai bun asupra instituțiilor din județ și asupra locuitorilor, pentru că ei împart resursele existente. Astfel, au putere în interiorul partidului din care provin , odată ce aduc voturi și asigură guvernarea. Ei își folosesc influența pentru a atrage resurse de la bugetul național, închizând cercul. Odată apărută o nouă structură, regională, puterea ”baronilor” se reduce. Liderul regional atrage fonduri de la UE, printr-un mecanism în care jocul politic intern nu contează, iar liderul județean are o mai mică influență, odată ce ajunge pe locul secund ca pondere a finanțărilor. Cine profită de acest mit? Baronii locali, care vor să își conserve puterea.

4. Mărimea nu contează. Fals. Cu cât regiunile sunt mai mari, cu atât costurile de administrare se reduc, iar fondurile pe care le pot atrage cresc. Dacă s-ar grupa două-trei județe într-o regiune, așa cum propune UDMR, am avea costuri de administrare crescute cu 30 la sută (cele 41 de județe, plus 14 regiuni). Dacă ar fi doar 7-8, ar crește costurile administrative cu doar 15 procente. Fondurile europene sunt atrase pentru proiecte, nu pentru regiuni/zone. O regiune care grupează 4-6 județe are forța financiară de a susține proiecte mai importante, care atrag fonduri mai mari. Cine profită de acest mit? Țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene.

5. Regiunile trebuie să fie omogene. Fals. Dimpotrivă, regiunile trebuie să fie cât mai diverse, grupând județe cu potențial socio-economic mare cu județe sărace, ca și județe diverse etnic și cultural. O grupare de județe pe dimensiune etnică va duce la izolarea comunității respective, de care vor profita baronii locali. Abia aici apare riscul fragmentării societății. Județele dezvoltate pot asigura resurse materiale și umane în proiecte de care să profite județele sărace. La rândul lor, bogații câștigă din anvergura proeictului, pe care nu l-ar putea derula singuri. Cine profită de acest mit? Partidele naționaliste, pe de o parte, dar și țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene.

   

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News