Sunt două feluri de exprimare a puterii: unul rutinier, procedural și repetitiv, iar altul spontan, emoțional, revoluționar. Fiecare se influențează reciproc, cu observația că primul îl domină pe celălalt sau mai exact îl conține. Al doilea tip apare doar în situațiile în care primul eșuează sau restrânge actul deciziei la câteva persoane.

Într-o organizație mare, cum este un partid politic parlamentar sau de guvernare, care are o istorie și o succesiune de lideri și foști președinți, este nepotrivit să adopți principiul anulării sau ignorării celorlalte părți de putere. Aș spune că este cu atât mai dificil să conduci fără să negociezi cu reprezentanții puterii trecute sau fără să detensionezi orgolii. A detensiona orgolii înseamnă a întreba sau a nu te izola chiar tu, care acum deții vârful puterii, doar în mijlocul celor în care ai încredere, în sensul că nu trădează.

Mai simplu spus, liderul autentic și care va avea succes, este acela care se consultă în egală măsură și cu oameni în care nu are încredere dar cărora le face față și nu devine influențat de ei, chiar dacă sentimentul simpatiei reciproce este mic.

De ce sunt utile părerile „izolaților" sau a celor care au deținut poli de putere?

Omul care se află în vecinătatea puterii sau care vrea să ajungă la putere, este nevoit să gândească mai mult decât cel care o are. Exactitatea sa este mai ascuțită din punct de vedere al exercițiului căutării de soluții, la care se adaugă, experiența exercitării decizionale avută cândva și a tuturor problemelor rezolvate dar și orgoliul de a arta că încă reprezintă un pol de validitate și emit judecăți drepte. Aceste aspecte vor face ca cei care au făcut parte din poli de putere viabili, au încă multe de spus, fără a pune atât de mult accent pe riscul că implicarea lor ar putea însemna revenire.

Cred că un partid mare, cu brand și cu istorie, cu generații încă active (să nu uităm că din politică în mod normal nu se iese la pensie – acuza de „bătrânețe" este un pretext) este nu doar un grup care urmărește îndeplinirea unor obiective și implicit a unor interese, ci și o „școală„ în sine.

A rămâne pe dinafară în politică înseamnă într-un fel „a nu mai găsi serviciu pe calificarea sau profilul „facultăți" pe care ai terminat-o și, deși ai lucrat o perioadă, chiar te pricepi, dar nu e mai angajează nimeni, ba chiar ești arătat cu degetul pentru că ești unul dintre „foști" sau ai aparținut unei echipe. (Aș evita truismul cu „în politică se duc doar cei care n-au profesie". Se duc, probabil, și astfel de oameni, dar la fel ca în alte locuri, politica ține de vocație).

Ca la noi în țară, n-am întâlnit niciunde și nici nu cred că este ușor de întâlnit, o aversiune mai mare față de ce a fost înaintea ta. Practic, în instinctul nostru, nu doar organizațional, deviza „istoria începe cu mine" este mai adânc înrădăcinată ca oriunde altundeva. Dar mai mult, pe lângă că nu-i valorizăm pe cei care au fost înaintea noastră într-o „răspundere" mai avem chiar și o sinceră desconsiderație, uneori.

Militarii își respectă mai mult „foștii"

Politica civilă și politica militară sunt separate, dar conceptual merg mână în mână. Ce am apreciat la militari, spre deosebire de civili, a fost modul în care au știut întotdeauna să gestioneze orgoliile foștilor lideri (deși și în acel mediu există aspecte de subiectivism). Este incredibil cât de mult poate să facă o scrisoare de mulțumire sau o simplă invitație la un eveniment sau o discuție, venite din partea liderului în funcție al organizației, pentru cineva din aceeași organizație, care a deținut putere dar nu mai are.

Practic, făcând asta ca lider, preiei „arhiva informală" de experiențe, reducând considerabil riscuri și tensiuni, venite din partea celor care au gustat din putere și acum se află pe tușă, natural sau anticipat.

Ca „fost", este extrem de greu să te dezobișnuiești mai ales de sentimentul și înțelegerea practicii deciziei, decât de fapte concrete, atunci când nu le mai ai. Izolarea foștilor lideri nu este o soluție, în schimb comunicarea a fost și va rămâne întotdeauna. Împingerea lor în sfera simbolică este firească, dar este mai mult decât ignorarea.

Când este prea târziu pentru comunicare, înseamnă că o succesiune de practici nu doar că au eșuat, ci ele nici măcar nu au fost luate în calcul. Asumarea deciziei de către mai mulți, mai ales când este vorba de mari răspunderi, trebuia să minimizeze șubredul criteriul „al încrederii personale". Ca dovadă...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News