Data actualizării: 30.07.2023 07:40
Data publicării: 29.07.2023 16:03

Promisiunile făcute de prinţul Carol, legate de Elena Lupescu, introdusă fraudulos în ţară cu paşaportul altcuiva

Autor: Dan Ciachir | Categorie: Cultura

Fotografie de la Sun452, Pexels

Publicistul Dan Ciachir revine la DC NEWS, de data aceasta cu un episod despre "Elena Lupescu şi Ana Pauker".

Două dintre promisiunile ferme făcute de prinţul Carol susţinătorilor reîntoarcerii sale în ţară, fie şi numai ca membru al Regenţei, fuseseră despărţirea de Elena Lupescu şi împăcarea cu soţia sa, prinţesa Elena, de care era divorţat, iniţiativa divorţului aparţinându-i acesteia. După puţin timp de la suirea pe tron, Carol o adusese însă pe metresa lui în România, introdusă fraudulos în ţară cu paşaportul nevestei lui Mihail Manoilescu. Faptul a surprins şi a indignat mulţi politicieni. Ziarele nu au tăcut. Cu vremea însă, atacurile şi aluziile s-au potolit, iar oamenii politici care se juraseră că nu acceptă să stea în aceeaşi încăpere cu ea nici măcar o secundă au ajuns să-i sărute mâna. Au existat şi unele excepţii, în frunte cu Iuliu Maniu. Regele nu apărea alături de metresă în public, în sensul oficial al cuvântului, dar ieşeau împreună în restaurante sau localuri cu program de bar, multe nopţi Regele petrecându-şi-le în vila Elenei Lupescu din Aleea Vulpache.

Elena Lupescu devine treptat, în anii ’30, un personaj monden în onoarea căruia dau recepţii nu numai bancheri sau industriaşi autohtoni, ci chiar şi diplomaţi străini. Astfel, ziarele informează că pe 2 aprilie 1936, în saloanele Legaţiei Spaniei, ministrul plenipotenţiar al acestei ţări, Pedro Prat y Soutzo, împreună cu soţia, a oferit un dineu în onoarea doamnei Lupescu. Înainte de aceasta, în aceeaşi zi, între orele 18 şi 20, avusese loc un cocktail oferit în onoarea aceleiaşi doamne – scriau aceleaşi ziare – de bancherul Aristide Blank şi soţia sa, unde participaseră 150 de persoane din lumea bună bucureşteană a epocii, respectiv membri ai Corpului Diplomatic.

Aristide Blank, care îi fusese prieten şi îl finanţase pe Nae Ionescu, era un bancher „controversat”, ca să nu zicem falit, pe care Banca Naţională, pe când îl avea guvernator pe Mihail Manoilescu, a trebuit să-l redreseze, la sugestia Regelui, cu bani publici.

Se întâlnesc în ziarele anilor ’30 formule retorice care se pot regăsi în epocile ulterioare din istoria României. Astfel, expresia des întrebuinţată de premierul Gheorghe Tătărescu, „Ţara întreagă e un şantier”, sugerează analogii cu lozincile epocii totalitare. Când o doamnă Blum, venită din străinătate, ameninţă cu „fulgerele lumii civilizate” dacă nu va fi tratată cum trebuie Ana Pauker, ai sentimentul că noţiunea de „corectitudine politică” e veche de peste 70 de ani.

În iulie 1936, Tribunalul din Craiova condamnase un lot de comunişti, în frunte cu Ana Pauker (zece ani de închisoare). Ziarele „Adevărul” şi, mai ales, „Dimineaţa” au făcut tevatură pentru ea mai mult din motive de... rudenie decât de doctrină. Prieten statornic cu unul dintre gazetarii importanţi de la „Adevărul”, care folosea pseudonimul „Scrutator”, Constantin Argetoianu descurcă iţele afacerii în răbojul său de taină. „Blumenfeld mi-a mărturisit că zisa damă e soţia nepotului lui Emil, Marcel Pauker, al cărui tată, Simon Pauker, e propriul frate al lui Emil. Te asigur, d-le Argetoianu, că Emil Pauker, ca şi Simon de altminteri, nu e câtuşi de puţin comunist. Comunişti sunt Marcel Pauker şi soţia sa Ana. Despre Marcel, lucrul n-are nici o importanţă, ăla e în Rusia... Emil Pauker, care nu e câtuşi de puţin comunist, umple gazeta cu tot felul de articole ce-i dau un caracter care nu e nici al ei, nici al nostru. De câte ori, fără să ştim noi, Pauker a coborât în ateliere şi a schimbat în ultimul moment ba o notiţă, ba un articol chiar. Ce puteam noi face? Pauker e cel mai mare acţionar, el e stăpânul”.

Afirmaţiile lui Argetoianu din Însemnări zilnice, unde „Porunca Vremii” e denumită „ziarul escrocului Ilie Rădulescu, foaie de şantaj”, şi, în genere, evaluările sale privitoare la presa interbelică par echidistante şi realiste. De aceea, multe observaţii pe această temă merită reţinute: „Presa e vândută. Ziarele primesc sume enorme din fondurile secrete ca să mai tacă asupra afacerilor regimului. Sunt plătite – unele – chiar şi de partidele de opoziţie care au parale. Recte de unul singur, căci unul singur are parale, Partidul Naţional Ţărănesc, care le-a furat cât a fost la guvern. 'Zorile' lui Socor primesc de la Mihalache 300 mii lei pe lună, 'Lupta' escrocilor Honigman 60.000 pe săptămână, 'Facla' lui Vinea 50.000”. Convergenţa dintre afirmaţiile lui Pandrea şi Argetoianu referitoare la finanţarea ocultă a unor gazete interbelice este evidentă.

Ziarele româneşti influente, dar şi cele străine, în frunte cu cele franceze din epoca Frontului Popular, au făcut din Nicolae Titulescu un star politic internaţional. Angajarea sa fără rezerve în susţinerea politicii externe a Franţei a contribuit decisiv în acest sens. Motive de ordin personal îl determinau pe Stelian Popescu să-i reproducă interviuri şi discursuri ţinute în străinătate, în „Universul”, deşi cel mai popular ziar românesc, care pătrundea în toate colţurile ţării, avea o orientare opusă politicii „marelui european”. Citind un elogiu adus de Lucien Bourgues, trimis special la Geneva al ziarului „Le Petit Parisien”, lui Titulescu, şi apoi un altul, tipărit în „Le Figaro”, Argetoianu se întreabă în jurnalul său intim, pe 24 februarie 1936: „Câte milioane de lei agonisite prin munca noastră, a contribuabililor români, au trebuit să treacă în buzunarele apaşilor presei franceze, pentru ca asemenea platitudini să fie revărsate peste globul întreg?”.

Anul 1936, al triumfului mediatic al lui Titulescu, avea să fie şi anul sfârşitului. În drum spre Craiova, în iunie 1936, aflat într-un tren la care era ataşat vagonul lui Titulescu, Argetoianu este poftit acolo de ministrul de externe, prilej pentru un scurt portret demn de Arghezi sau de Mateiu I. Caragiale: „Am găsit pe Titulescu – scrie Argetoianu – întins pe pat ca o curvă bătrână, mototolit în trei pijamale din care ieşeau două gheare şi un cap arămiu. Ca o ţiplă întinsă pe oase, pielea lui moartă de scopit i se colora pe la crestele obrazului, dar nu în roşu, ci în verde. Ieşea din el un miros de râncezeală şi de pansament care se amesteca cu duhoarea celor patru căţei care dormeau pe pat în jurul lui”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News