Mă văd ca printr-o ceață departe în trecut, 
La deal abia urnindu-mi opincile de lut, 
Dar adunând lumină din astrele ce pier, 
În amfora din pumnii tinuți mereu spre cer!

Adeseori simt timpul rozând cu dalta sa.
O iarnă fumurie va prinde-a se-ndesa, 
Dar îmi încerc puterea cu-atlanți și cu ciclopi, 
Cât vor sui spre ceruri monumentalii plopi…

Sprâncenele din arcul trufaș au mai căzut, 
Și unele iluzii abia dac-au ținut
Cât undele grăbite în vaduri se răstorn, 
Sau doar atât cât ține ecoul unui corn

Dar eu, precum oierii din veacuri m-au durat, 
De când mă știu, cu-același avânt mi-am măsurat
Speranțele, cu plopii monumentali, ce vor
Cândva s-atingă cerul cu vârfurile lor.

[citeste si]