Preotul Negoiță: Cam așa erau iernile la români, de aceea cred că e bine să lăsăm trecutul să doarmă, să nu cumva să vină peste noi
Data actualizării:
Data publicării:
Autor: Anca Murgoci
WhatsApp
Paul Iulius Negoiță
Paul Iulius Negoiță
Preotul Paul Iulius Negoiță a povestit, pentru cei mai tineri dintre noi, cum erau iernile pe vremuri: „Cam așa erau iernile la români, de aceea cred că e bine să lăsăm trecutul să doarmă, să nu cumva să vină peste noi”.

„Când este vorba de căldura în case, suntem mai puțini economi decât alte popoare și bine facem.

Îmi amintesc că am avut un periplu de studiu prin Anglia și am primit un card pentru energie. Era alimentat atât cât să poți avea un 19 grade, ceea ce, pentru mine, care descoperisem că se poate și mai cald în case iarna, nu era foarte confortabil.

Noi, românii, am pornit de la o temperatură atât de scăzută și de la o lipsă alimentară atât de acută din care își pot reveni doar generațiile care au o distanță igienică față de comunism.

Iernile românilor erau groaznice. La țară era aproape imposibil să-ți faci rost de lemne de foc pentru o iarnă întreagă, iar cărbunele să găsea și el foarte greu. Era aproape imposibil să încălzești două camere, cât despre baie încălzită … era un vis. Rar era cineva care avea toaleta în casă și nu în fundul curții, iar traversarea oricărui spațiu se făcea întotdeauna prin frig.

Masa era compusă, în general, din proviziile strânse peste vară și toamnă, puse la uscat sau murat. Doar Ignatul mai schimba câte ceva în alimentație. Tot țăranul avea un porc, pe care-l împărțea cu copiii de la oraș și din care nu arunca absolut nimic. Când doctorul după o vârstă îi spunea unui bătrân să mai lase carnea de porc... rămânea doar cu privilegiul unui lapte covăsit, a unor prune lojnite făcute cu orez sau a unor turte făcute pe plită și unse cu magiun de prune. Iar dacă săteanul voia un dulce, avea la îndemână pâinea cu zahăr, sau niște bomboane vărsate, care se lipeau de hârtia maron în care erau livrate din magazinul universal, pe care bunicul meu le lua mai mult să-ți țină calul prieten, decât să le mănânce, pentru că se lipeau efectiv de cerul gurii, de nu puteau să înțelegi din ce sunt, până când nu dădeau de gustul cremei de la mijloc.

Aveam în ramă chipurile străbunicilor și erau întotdeauna îmbrăcați în cămăși albe. Da, Duminica se primeneau pentru că mergeau la Biserică, dar și în rest tot alb purtau și aveau suficiente cămăși încât să schimbe la horă duminica, unde chiar jucau. Țăranii pe care i-am prins eu însă, rar aveau hainele lor. Își lua cu mare grijă tot trusoul pentru înmormântare și nu de atingeau de ele. Le mai desfăceau din când în când să le verifice dacă mai au suficientă naftalină. În rest, se îmbrăcau cu ce nu mai purtau copiii pe la oraș. Le modificau, le scurtau, le strâmtau, așa încât să pară cât mai mult ale lor. 

Orașul, e drept, devenise un vis față de țară. Nu mai cărai apa cu cobilița, ci doar deschideai robinetul, nu mai tăiai lemne cu joagărul sau fierăstrăul, că aveai calorifer de fontă, nu mai pregăteai lătura porcului pentru că aveai magazine alimentare.

Așa era, dar nimic nu funcționa cum părea. Caloriferul era rece, iar blocurile de plăci erau adevărate cavouri. Îmi amintesc cum bătea vântul prin giurgiuvele ferestrelor așezate spre nord, din blocul nostru de pe Caraiman. La țară nu aveai cald în casă, dar o cameră încălzită aveai. La bloc, când nu era oprit curentul, mai potoleai frigul cu un radiator cu două rezistențe, de culoare gri, cu care încălzeai inclusiv lenjeria patului, ca să te poți culca în pijamale. Când era curentul oprit, aveai doar soluția ochiului de aragaz aprins, care făceau aerul din încăpere iute și irespirabil, iar căile respiratorii bune de tratat.

Nu, nu mai cărai apa de la fântână, dar aveai apă când ți se dădea și pentru toaletă era obligatoriu să-ți oprești în casă sau în mașina de spălat. Cât despre apa caldă, era mai mereu rece, iar dacă locuiai la ultimul etaj, din două ore cât aveai, în cele două zile pe săptămână planificate, prindeai jumătate de oră, pentru că trebuia să se golească toată coloana de apă rece să ajungă la ultimul etaj ceva apă amorțită.

Și dacă până aici totul mai era cum era, când vine vorba despre mâncare , era jale. Tot orășeanul – poate nu chiar, tot, pentru că mai era și un bufet al Partidului și angajați pe la abator... – punea șuba pe el își înfigea căciula rusească, -că doar nu mai era țăran să porte de astrahan –  și cu sacoșa pleca la recoltat. Cozile se formau de la oraș 5 dimineața. Prindea cine avea noroc. Statul în ger, pe loc, era un exercițiu de răbdare nemăsurat. Recolta așteptării era compusă din ceva gheare de pasăre, adidași și cap de porc și cam atât. Urma apoi coada la pâine, care se dădea pe cartelă, câte jumătate de franzelă pe cap de familie. O mâncai sau nu, o luai, pentru că făcea trebuință la țară, ca să meriți o ureche de porc la Crăciun.

Sumbrele magazine comuniste erau mai tot timpul goale. Singurele alimente care mai prisoseau erau peștele congelat și laptele din acele sticle de trei sferturi, cu gura largă și capac din staniol. Totuși, dacă voia ceva dulce, orășeanul era mai norocos decât țăranul. Găsea o șarlotă în magazin și o amandină în cofetărie.

Deci, cam așa erau iernile la români, de aceea cred că e bine să lăsăm trecutul să doarmă, să nu cumva să vină peste noi”, a scris preotul Paul Iulius Negoiță pe site-ul său paulnegoita.ro.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News


WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
pixel