Află povestea Nadiiei Kharytonova, o refugiată din Ucraina, care a găsit un refugiu în România.

„Am venit (n.r. în România) pe data de 1 martie când a început războiul, a început pe 24, pe 1 martie am ieșit de lângă Odesa. Acolo locuiam în ultimii 8 ani. Soțul era venit cu trei săptămâni înainte de a începe războiul, era venit cu un contract de muncă tot în România. Când a început, bineînțeles că prima dată ce m-am gândit să-mi iau copiii și să fug. Unde? Bineînțeles în România, unde era soțul, și totodată eu acum cu mulți ani în urmă am făcut studiile aici.

Limba o știam de mic copil că eram dintr-o localitate de unde se vorbea română. Mulțumesc Domnului, mulțumesc românilor care ne-au ajutat, ne-au încălzit, mi-am găsit un loc de muncă, sunt foarte mulțumită. Copilașii i-am scos din școlile ucrainene pentru că era foarte greu, se stingea lumina acolo, începeau sirenele, adică se stopau lecțiile. I-am scos cu totul de acolo și i-am băgat în limba română. 

Momentul crucial

(...) Mi-am băgat în mașină copiii, lucrurile fetiței, care zi de zi se confruntă cu medicamentele, cu aerosoli ș.a.m.d., cu câteva lucruri care erau necesare pentru noi și atât. (...) Ne-am cazat în casa unde locuia soțul, am trăit acolo. Eram în comuna Vidra (n.r. județul Ilfov) de la bun început. De la bun început, ce am făcut: mi-am căutat spital unde s-o pot pune pe fetiță la evidență, aveam nevoie, după care am și internat-o. A mai venit o boală gravă, diabet i s-a găsit fetiței. Toată lumea ne-a întâlnit călduros, toți medicii ne-au dat o mână de ajutor, medicamentele le primim și am început să-mi caut de muncă prin cineva cunoscut. Am ajuns la AIDRom, unde sunt translator și acum”, a precizat Nadiia Kharytonova, refugiată din Ucraina.

„Cu ce probleme se confruntă refugiații care ajung în România?”, a întrebat prezentatorul Alex Vlădescu.

„În primul și în primul rând, cu limbajul este foarte, foarte greu. Cei care nu cunosc limba și să o învețe este destul de greu, dar totuși încearcă să o facă, dar nu toți reușesc chestia asta pentru că este foarte greu pentru ei să se acomodeze, să înceapă. Pe copilași nu-i pot lua din școlile ucrainene pentru că dacă se vor întoarce nu se consideră școala de aici și pentru ei este mai greu. Mămicile, de exemplu, nu pot să se ducă la muncă, trebuie să stea cu copiii acasă să învețe limba cât de cât, dar uitați că au trecut 2 ani, dar totuși e greu pentru ei, cei care nu cunosc limba. 

(...) Încercăm să ne ducem să-i ajutăm, de exemplu, eu unde am mers timp de 2 ani, eu peste tot găsesc ucraineni și fac și voluntariat. Adică îi ajut și la spital și într-o bancă și la școli, adică peste tot au nevoie de translator”, a explicat Nadiia.

Întoarcerea în Ucraina

„Ați mai fost în Ucraina în cei 2 ani?”, a mai întrebat Vlădescu.

„Da, am fost că am avut nevoie să ne scoatem unele acte. E foarte trist, e foarte jalnic. Este țara unde m-am născut, unde am crescut, dar e foarte dureros. Deja încerc să mă obișnuiesc aici, să înțeleg că aici îmi va fi mai, nu că mai ușor, dar aici vor fi copiii mei în siguranță”, a răspuns Nadiia.

„Mai luați în calcul să vă întoarceți vreodată în Ucraina?”, a fost întrebată Nadiia.

„Nu putem să răspundem la întrebarea asta, pentru că niciodată nu se știe ce va fi pe viitor. Da, vrem să ne întoarcem, dar definitiv nu cred, pentru că din moment ce mi-am dat copiii la școală, au mers prin multe probleme, prin multe plânsete, că nu voiau, că nu puteau. E greu să le ei și să le duci iarăși înapoi.

(...) În primul rând, concluzia mea e că tot timpul în viață trebuie să fii optimist și nu se știe unde vei ajunge. Dacă ai o mașină, să-ți fie plină cu combustibil în primul rând, ca să poți, dacă, în caz de Doamne ferește, să ai cu ce porni la un drum”, a conchis Nadiia Kharytonova, în direct la B1 TV.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News