Petromidia, cu cei 40 de ani de funcționare ai ei, nu înseamnă doar istorie și tradiție, ci și dezvoltare și viitor. Asta ne îndreptățește sau mai bine zis ne obligă să vorbim despre tinerii rafinori. Pentru că da, în Petromidia sunt foarte mulți tineri. Muncesc cot la cot cu seniorii, învață totul de la ei, și duc mai departe epopeea începută în urmă cu patru decenii.

Foarte mulți dintre ei sunt născuți și crescuți în zonă. Unii se angajează la rafinărie când ies de pe băncile Liceului cu profil industrial din Năvodari. Alții, care merg pe aceeași idee ca generațiile de dinaintea lor - să aibă o meserie care să-i readucă acasă, pe locurile natale-, se duc și studiază la facultăți care le asigură calificări utile la Petromidia. Pentru că vocea pământului, la malul Mării, care pare de să fie la fel de puternică cum era și în trecut, a făcut ca județul Constanța, care era cândva unul de marinari, pescari și hotelieri, să aibă acum pe poziție egală, și rafinorii.

Două cariere diferite, pornite din același punct

Anca Diaconița și Andrei Sandu au aceste câteva elemente comune. Amândoi sunt născuți în zonă, amândoi au urmat facultăți care să le ofere șansa să muncescă și să aibă un viitor aproape de ceea ce au numit întotdeauna „acasă". Și, peste toate, amândoi au ajuns la Petromidia prin același program de internship.

„Eu am terminat Liceul Sanitar, întrucât în copilărie îmi doream să fiu medic. Provin dintr-o familie de profesori de matematică și partea asta, reală și analitică, socoteala, o am în sânge, am crescut într-un mediu pragmatic. Cel care m-a inspirat foarte mult să merg pe partea de inginerie a fost tatăl meu care, cu toate că a fost profesor de matematică, toată viața a visat să fie inginer naval. Sunt inginer, nu naval, dar e cumva cam tot prin zonă, nu?! M-am gândit că nu sunt făcută pentru Medicină, nu simțeam că ăsta mi-e drumul. Bine, am făcut Liceul Sanitar, dar profilul a fost biologie-chimie, deci spre asta mă îndreptam fără să știu", povestește tânăra.
Fiind de loc din Năvodari, în adolescență mergea des la plaja care începe de unde se termină gardul rafinăriei. „Pe atunci mă minunam ce e cu fiarele astea. Când am început să aflu ce este Petromidia, mi-au explicat alții, și în familie, și ce am mai citit, mi s-a părut interesant. Am decis să aleg Petromidia pentru că a fost o provocare încă de la început", povestește Anca Diaconița, care, deși tânără, e Production Planning and Optimizations Supervizor, adică șeful unei secții care se ocupă cu ce se întâmplă acum și ce se va întâmpla în viitor în uriașa rafinărie.

La fel, colegul ei Andrei Sandu, a ales uriașul combinat petrochimic ascultând vocea pământului, ca să o spunem poetic.

„Trebuie să-ți placă să te învârți printre fiarele astea, altfel nu stai. Țițeiul, oamenii, producția, atmosfera. Eu n-am vrut să plec departe de casă, aici am făcut școala, studiile superioare tot aici, și în Rompetrol am venit încă din anul 4 de facultate, din timpul școlii. Iar din ultimul an de studii sunt angajat la combinat. Că în ultimul an făceai un pic de școală, vreo jumătate de an, și se putea să fii și angajat cu normă întreagă. Dar atunci, la început, am venit în internship, erau două luni pe timpul verii, după care am fost selectat și m-au angajat. (...) Avantajul era că puteam alege tura, pentru că, dacă eram la program de zi cum sunt acum, nu cred că aș fi avut cum să-mi termin facultatea", povestește Andrei Sandu.

Pentru Anca, fată fiind, faptul că alesese această meserie, de rafinor, nu era privit la început cu ochi buni de oamenii din jur. „Îmi aduc foarte bine aminte, în primii ani de facultate, că toată lumea îmi spunea „Cum? O fată la Petrol? Ce o să te faci? Unde o să te duci?", pentru că totuși, cercul nostru, al angajaților de aici, e destul de strâns. Industria e foarte bine pusă la punct, dar are două puncte principale în toată România, aici, la Petromidia, și la Ploiești unde avem Rafinăria Vega. E foarte greu. Dar mie îmi intrase în cap să fac Facultatea de Petrol și să lucrez la Petromidia. Acum, când spun că lucrez aici, lumea mă privește cu uimire și respect, pentru că imaginea noastră, dincolo de porțile rafinăriei, este una foarte bună, suntem foarte bine văzuți și apreciați pentru ce facem", povestește tânăra.

Internshipul, poarta de intrare

Pentru amândoi, internshipul a fost o dublă ocazie: să învețe cu adevărat ce înseamnă munca în rafinărie, și să demonstreze celor care decideau și cu care aveau să ajungă să lucreze cot la cot ulterior, că merită să fie păstrați ca angajați și colegi. Anca Diaconița și Andrei Sandu împart, mai exact, aceeași experiență, dar la un an distanță.

„Primul meu pas aici a fost în 2003. Am terminat Facultatea de Petrol și Gaze din Constanța, iar în practică veneam în Petromidia, Rafinăria Rompetrol. (...) În 2006, când am terminat facultatea, am aplicat pentru acest program de internship și a fost într-adevăr o provocare majoră pentru mine. Am fost 90 de persoane înscrise în acest program, venite din toate colțurile României. Constanța, București, Ploiești, Iași, Cluj, toate centrele universitare mari. După ce am intrat în acest program, timp de o lună și jumătate am trecut, împreună cu colegii mei, din instalație în instalație. A urmat o sesiune de examene, care a durat încă o lună și jumătate", își aduce aminte Anca Diaconița.

Andrei Sandu o completează imediat, spunând că așa a fost și în anul lui de internship, în 2007. În program, la început, sunt acceptați mai mulți oameni care au potențial, dar nu toți rămân în rafinărie până la final. Sunt triați temeinic, examen după examen, pentru că aici învață continuu în primul rând, poate mai mult ca în facultate, de la cei din jurul lor. Și toate informațiile acestea trebuie să se sedimenteze în mintea lor și să se închege ca un puzzle perfect.

Mulți intră, puțini reușesc să meargă până la capăt

Spre exemplu, în anul Ancăi, unul dintre primii ani de program de internship în Petromidia, dintre cei 90 de „interni" acceptați inițial, în urma examenelor au rămas doar 12 în rafinărie ca să continue instruirea. Aceștia au trecut în etapa a doua, cea de „trainee", care durează încă șase luni.

„Ca trainee am pornit de la munca de jos, din instalațiile din rafinărie. Adică de pe băncile școlii, am ajuns la bocanci, cască, fete printre instalații, printre muncitori. Am început efectiv de jos. Am fost distribuiți câte 2-3 în câte o secție a rafinăriei, și ne-au tot rotit. Gândirea managementului din acea vreme a fost foarte bună, pentru că ne-au instruit în așa fel încât ne-au trecut prin toată rafinăria, de la primul pas de unde intră țițeiul și am ajuns până la departamentele Suport, până la lanțul comercial. Deci structura programului a fost foarte bine pusă la punct de la început și strategia a funcționat și funcționează extraordinar. Evident, noi nu realizam asta atunci. În mintea noastră era că sigur acolo vor rămâne, unde eram, și că vom manevra robineți tot restul vieții", spune tânăra femeie, râzând.

Evident că nu a fost așa. La finalul celei de-a doua mari etape de internship, au urmat alte multe examene. Pentru că la fiecare pas se verifica de fapt ce ai învățat, la ce nivel ai ajuns și ce poți și știi să faci la perfecțiune. Se anticipează de fapt cât de mult și în ce direcție vei evolua.

Sunt posibile și unele salturi peste etape

Pentru Andrei Sandu, drumul a fost mai lin, s-ar putea crede, deși nu e deloc așa. Bărbat fiind, și cu aplecare nativă mult mai mare spre partea tehnică, s-a remarcat din primele luni. Așa că, la el, decidenții au plusat.

„În a doua etapă, în acest training de 6 luni, lucrurile s-au schimbat pentru mine. Ca să-ți spun sincer, după două luni de training din cele șase eram deja angajat pe post, și am trecut la program normal de muncă. Când m-am angajat aveam un salariu mic, dar după două - trei luni când am ajuns operator mi-au dublat salariul. Am crezut întâi că e o greșeală. Dar nu era. Dovedisem că știu și pot face toate astea", spune el, cu vădită mândrie.

Anca însă, deși ajunsese și ea să stăpânească la fel de bine partea tehnică, era fascinată de altceva.

„Când am terminat examenele după programul de training, ne-au întrebat unde ne place. Aproape toți au vrut la Producție. Când am ajuns însă la departamentul Suport, eu una am fost fascinată de Departamentul de Planificare. Pentru că mi s-a părut că e imaginea completă a Rafinăriei, dar văzută din alt punct de vedere și la o altă scară. Și economic, și strategic. Și mă gândeam ce oameni capabili sunt în departamentul ăsta și dacă vreodată, în viața, voi ajunge și eu aici. Bineînțeles, când m-au întrebat unde vreau să ajung, am spus că la Departamentul de Planificare. Dar mai aveam de parcurs ceva drum până acolo. Am mai muncit încă un an în producție. Pentru că ei îți spun când te acceptă: „OK, vrei să ajungi unde îți dorești, dar mai ai de învățat". Am rămas toți 12 încă un an în instalații, am fost implicați în proiecte, în programe. Ceea ce a fost foarte bine pentru noi toți, pentru că acum înțelegem altfel munca de rafinor", continuă ea.

Determinați să meargă tot înainte și tot mai sus

Dar nici când s-au văzut în scaunele proverbiale pe care și le doreau, ca să spunem așa, educația și evoluția lor nu s-a terminat. Ba din contra. De aici încolo au trecut printr-o altă experiență, care completează programul de internship. E vorba de mentorship-ul, adică programul de transfer de cunoștințe.

„Acum depinde și de unde pleci și în ce poziție ajungi. Dacă vii direct șef undeva, poate că ai o problemă în caz că nu știi varii chestii. Dacă o iei de jos în sus, nu ai probleme. Pentru că înveți. Mie mi s-a întâmplat și una și alta. Am avut patru mentori în rafinărie, și la rândul meu am instruit alții. Dar, hai să-ți spun cum am ajuns maistru la PJP când nu știam instalația. În 2009. Mă cheamă directorul și-mi spune „bună ziua, stai jos". Domnul Stănică era. „De mâine te muți șef la PJP? Te bagi?" Da, i-am răspuns din instinct. Nu știam instalația, dar n-aveam de ales. Așa că nu m-am dus cu aere în noua secție, am avut și noroc că au fost niște oameni care au fost destul de OK acolo. Le-am explicat că eu sunt noul șef dar că nu știu ce și cum se face. Haideți să mă învățați ce se face și pe urmă o să ajung să vă spun ce aveți de făcut. Mai târziu, am învățat pe alții la rândul meu. Pentru că atunci când avansezi în meseria noastră, lași în locul tău un om care să poată prelua respectivele frâie. E programul acela de mentorship, despre care ai scris deja", îmi explică Andrei Sandu.

Jumătate din colegii ei au trecut prin internship

În Departamentul acesta de planificare acum mai mult de jumătate din echipă e tânără și, deloc surprinzător, rezultată din acest program de internship. Însă pentru a fi între ei, îți trebuie ambiție, trebuie să vrei să înveți și să îți placă să privești în fiecare zi mai departe, în viitor. Pentru că odată ajuns într-un post, nu te plafonezi făcând mecanic același lucru. Mereu înveți și mereu te dezvolți.

„Se merge pe dezvoltare personală, pe dezvoltare profesională, manageriat, stabilitate financiară a locului de muncă. După internship, am ajuns întâi operator, după aceea operator-șef, apoi maistru, a urmat postul de șef-adjunct de instalație, după el cel șef de instalații cum sunt acum. Nu te oprești și nu stai. Mergi mai departe. Și ești lăsat să mergi mai departe, ba chiar încurajat și ajutat să o faci. Dar nici nu am dezamăgit. Am fost aruncat în apă, ca să spun așa, de multe ori în acești 12 ani. După atâtea generații câte le-au trecut prin mână, cred că te miros și-și dau seama că poți", explică succint Andrei.

La un moment dat, destul de rapid am putea nota, au ajuns, fiecare acolo unde și-au dorit în Petromidia. Dar amândoi văd locurile de muncă pe care le au ca pe o provocare majoră pe care au acceptat-o și o fac cu mare dexteritate, în ciuda faptului că, cu o modestie caracteristică rafinorilor, îți tot amintesc că „mai au multe de învățat". Și nu, nu sunt nici egoiști, nici carieriști. Pentru că meseria aceasta a lor îi face în primul rând să nu uite niciodată că sunt oameni.

„Contează și faptul că ții în mâna ta viețile altor oameni. Contează că dacă tu greșești, celui de după tine poate i se întâmplă ceva. Nu poți să fii egoist în meseria asta. Nu te lasă. Aici nu merge așa. Dacă gândești sau te comporți așa, nu ai ce căuta aici și nici în meseria noastră. Oamenii de genul acesta se autoelimină", spune ferm Andrei Sandu.

Pentru că au pornit de jos și au învățat totul, treptat și temeinic, atât el, cât și Anca, au o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă Petromidia și asupra modului cum funcționează rafinăria.

„Am ajuns exact unde am vrut. Dar e o provocare majoră. Eu acum fiind coordonator pe parte de planificare a producției, jobul nostru ca planificatori nu e unul de rutină. Planificarea nu e o treaba ușoară, pentru că trebuie să fii sigur că ceea ce îți planifici se și întâmplă. Într-adevăr, noi planificăm niște cantități, niște producții, dar producțiile acestea au în spate un rezultat financiar, și dacă tu vrei ca acesta să se realizeze, trebuie să urmărești că ceea ce ai planificat se și întâmplă. Ideea este că nicio zi nu seamănă cu alta în Rafinărie", arată Anca Diaconița.

La masa „zeilor"

Satisfacția personală care li se citește pe fețe și răzbate puternic din glasurile lor, e aceea că acum stau la aceeași masă și vorbesc de la egal la egal cu oamenii cu care în trecut au dat examene și de la care au învățat. Și cu același respect pe care îl aveau la început, îi privesc și acum.

„N-a fost ușor să ajung aici, să știi. Foarte multe examene, date cu oameni cu care acum stau la masă și împărtășim idei. Și ne tutuim. Oameni pe care la momentul respectiv îi vedeam ca pe niște zei, îi divinizam, mi se păreau niște uriași, care pot să dărâme munții. Ei sunt și azi tot așa în ochii mei, iar faptul că noi am crescut pe lângă ei și acum stăm la aceeași masă, nu le știrbește din dimensiune. Au fost deschiși cu noi de la început", punctează tânăra.

Amândoi țin să îmi spună că în Petromidia nu contează cine și ce ești dacă ai o idee. Lumea te ascultă și te bagă în seamă chiar și când ești proaspăt venit de la școală. Motivul e simplu.

„Se promovează mult tineri, într-adevăr se promovează. Mulți manageri de departament sunt azi tineri, mulți angajați sunt azi tineri. Și chiar când spui o prostie, nu e văzută așa. Câteodată, nefiind implicat zi de zi acolo, și în toate activitățile, privind lucrurile cumva din exterior și venind cu o mentalitate nouă, poți să ai o idee la care nu s-a gândit nimeni", îmi explică ei.

Fiecare idee, oricât de năstrușnică, e luată și întoarsă pe toate părțile. „În special Departamentul nostru, e implicat în tot ce ține de viitor. Orice idee trăsnită, nebunească, a fiecăruia, se poate transpune, prin intermediul nostru, în rezultate financiare. Și orice ideea e binevenită. Chiar dacă necesită o muncă de două zile, după care ajungi la concluzia că nu a fost o ideea care să merite efortul, care să îți aducă bani, faptul că ai fost implicat în ea și că suntem această mână de oameni care comunicăm, deoarece comunicarea e cea mai importantă, asta contează", spune Anca Diaconița.

Când aurul negru începe să-ți curgă prin vene

Apoi, rafinăria e legată cumva și de satisfacțiile pe care le au în viața personală. Și-au construit familii, au un viitor la care privesc încrezători. Pentru că și asta au învățat foarte bine între instalațiile din Rafinărie: să aibă încredere în forțele lor și să lupte pentru ce iubesc și își doresc.

„Contează să pot să îmi văd copiii cum cresc, să pot să merg cu ei la serbare. Depinde foarte tare contextul în care alegi să te poziționezi. Dacă vrei doar bani, da. Decizia e simplă. Dar dacă te gândești la viață, atunci gândești și vezi lucrurile altcumva. Anii nu se întorc înapoi orice ai face și e bine să-i apreciezi la justa lor valoare. Poate că sunt oameni care nu sunt făcuți să prindă rădăcini, dar noi am prins și sunt puternice", spune calm, Andrei Sandu.

Mai e ceva ce vor să adauge. Rafinor nu ești doar la muncă. Nu te duci acasă, închizi ușa după tine și uiți acea parte mare din viața ta. Pentru că, inevitabil, dacă ți-e dat să faci această meserie, și o faci așa cum trebuie, prin sângele tău va curge la un moment dat aurul negru.

„De familie, relația între familie și Petromidia, și soțul meu lucrează aici. Mulți suntem așa. Să știi că munca are legătură cu familia și cine spune că te detașezi când ajungi acasă de muncă, nu cred că spune adevărul. Da, poate că nu duci problemele cu tine acasă, dar rămâi conectat la ceea ce faci. Au fost momente când a trebuit să vii de acasă, când trebuie să stai peste program, dar nu te forțează nimeni să o faci. Dacă tu consideri că vrei mai mult și că munca ta contribuie la realizarea unui proiect, bineînțeles că rămâi. Eu, una, n-am simțit presiunea asta aici", punctează Anca Diaconița.

Viitorul Petromidiei, prin ochii internilor ajunși șefi

Când îi întrebi cum văd ei viitorul, evident că din start îți spun că vor fi tot la Petromidia. Deși au doar 12 și respectiv 13 ani de experiență, au văzut cu ochii lor că lucrurile evoluează, cum crește Rafinăria, an după an. Și amândoi vor să vadă cât de departe se va ajunge. Și cât de departe pot ei, personal, să ajungă alături de combinat.

„Eu sper să văd Petromidia și ajungând la 80 de ani de activitate, cel puțin. O văd în continuă dezvoltare, pentru că așa este. Am avantajul de a vedea, în departamentul nostru, toate proiectele de investiții, pentru că le evaluăm, le stabilim ca strategie pe viitor. Știu că lucrurile nu se vor opri aici. E ușor de adaptat și dezvoltat, e adevărat, cu investiții, că nimic nu se face în ziua de azi fără bani. Iar faptul că avem și Marea și Dunărea lângă noi e un beneficiu major. Petromidia nu e doar o rafinărie și atât. În meseria mea, eu o văd din locul de unde cumperi țițeiul, de la cu cât îl cumperi, prin tot lanțul, până la locul unde vinzi ultimul produs scos din el. Pentru că da, sunt valoroase jeturile de benzină și motorină, dar pe lângă ele mai ai și produse secundare, pe care trebuie să le vinzi. Ei, în programul acesta al nostru de planificare trebuie să ai în vedere totul. Rafinăria e un tot, o cutie imensă, pe care noi o așezăm pe masă în așa fel încât să fie competitivă pe piață", închide dialogul Anca.

După care amândoi s-au întors, firesc și relaxați, la treburile lor. Dar mult după ce Anca și Andrei au plecat, am continuat să mă gândesc la cuvintele lor. Am continuat să mă întreb de ce oare nu privim cu toții viața așa ca foștii „interni" de la Petromidia, ajunși adevărați profesioniști? Și-am înțeles, recitind ce mi-au spus, că puterea de a merge mai departe în meseria pe care o alegi ține strict de tine și de unde și cât de departe îți dorești să ajungi. E o lecție pe care nu e niciodată prea târziu să o înveți.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News