La începutul anilor ’60, Bucureştiul nu îşi schimbase decât în mică măsură înfăţişarea interbelică. În plin centru, de pildă, între blocuri vechi, cum li se spunea celor construite înainte de instaurarea comunismului, la doi paşi de fostul palat al ziarului „Curentul”, devenit sediu al Securităţii, exista o curte informă şi vastă, cu căsuţe şi coşmelii acoperite cu carton gudronat în care florile creşteau laolaltă cu iarba, cu oţetarii şi cu bălăriile, ca pe un maidan. În dreptul acelei curţi în care pe vremuri fusese şi o mică grădină de vară, se vindeau borş, lapte şi gheaţă cu care vara se asigura în răcitoarele casnice refrigerarea alimentelor, frigiderele electrice fiind încă rare.

Deşi regimul se lăuda întruna cu cartierele nou construite, acestea se reduceau la Floreasca – câteva pâlcuri de blocuri cu două etaje inspirate de arhitectura sovietică, întocmai ca noua Operă şi Casa Scânteii, răsărite la începutul anilor ’50 –, la Griviţa şi Giuleşti, Balta Albă şi Drumul Taberei fiind abia la începuturi. În centru nu apăruseră decât blocurile din jurul Sălii Palatului şi cele de pe Magistrala Nord-Sud, însă de-a lungul câtorva kilometri, pe cele patru bulevarde consecutive care legau Piaţa Unirii de Piaţa Victoriei, nu se ridicaseră nici zece clădiri noi. Nu se schimbase absolut nimic în perimetrul modern şi totodată boieresc dintre Dorobanţi şi Aviatorilor, care în interbelic se numise Parcul Jianu; doar la capătul dinspre Arcul de Triumf al Şoselei Kiseleff, zonă la fel de silenţioasă şi opulentă, se puteau vedea câteva vile recente, lângă fostul cămin al Băncii Naţionale, destinate găzduirii unor delegaţii străine.

Neatins rămăsese şi Cotroceniul, cartier interbelic de medici şi avocaţi, dar şi de profesori, cu blocuri scunde şi vile copleşite de iederă, ca şi, în imediata apropiere, Splaiul Dâmboviţei, umbrit vara de sălcii plângătoare şi străbătut pe ambele maluri ale gârlei de tramvaie. Cât despre Calea Victoriei, aceasta primise pe tot parcursul ei lung şi sinuos numai două clădiri noi: un bloc cu porticuri, căţărat pe catalige din beton, cu care începea acum strada, din fosta Piaţă a Senatului, şi un altul ridicat peste drum de Cercul Militar, având la parter magazinul „Romarta copiilor”, pe locul unui edificiu bombardat în timpul ultimului război. Pe spaţiul ocupat de Teatrul Naţional, de hotelul „Intercontinental” şi de esplanada din dreptul lor, era Circul, în a cărui menajerie existau chiar şi elefanţi, despărţit de Bulevardul Nicolae Bălcescu printr-un şir lung de clădiri legate între ele, cu prăvălii la parter şi bodegi la subsol.

În 1962 mergeam de două ori pe săptămână să iau lecţii de franceză cu o doamnă distinsă şi scăpătată care locuia pe dispăruta stradă a Cazărmii. Urcam dealul Uranus cu tramvaiul, trecând prin dreptul Arhivelor Statului şi al Mânăstirii Mihai Vodă, uitându-mă câteva zeci de metri mai sus la o clădire anostă şi lungă aflată în stânga, cu gratii la ferestrele prin care distingeam uneori un pat de fier, alteori o pătură vărgată, becuri spălăcite în tavan, soldaţi cu arma la umăr… Nu mă dumiream ce putea fi acolo, iar la întrebările mele, acasă, mi se răspundea evaziv. Peste mulţi ani aveam să aflu că era temuta închisoare pentru deţinuţi politici Uranus.

Cartierul Uranus, cu monumentul pompierilor, cu biserica din staţia de tramvai păstrată în memoria locuitorilor tot ca „Niţă Stere”, după numele unui negustor macedonean care îşi avusese prăvălia acolo, era discret şi liniştit, cu străzi în pantă, rare în Bucureşti, şi curţi strâmte împrejmuind case bătrâneşti ori imobile interbelice – altele mai vechi – cu parter şi etaj. Din răscrucea de la „Niţă Stere”, strada Cazărmii cobora abrupt înspre cartierul Antim, distrus şi el în anii ’80. Tot în staţia pomenită se bifurca şi linia tramvaiului: una mergea înainte, spre Antrepozite, Chirigiu, Rahova; cealaltă cotea la dreapta, de-a lungul Muzeului Militar, spre Calea 13 Septembrie şi Şoseaua Panduri, unde se aflau spitalul şi depoul cu aceleaşi nume. De acolo, prin Drumul Sării, stradă de „locuinţe ieftine”, identice cu cele din Vatra Luminoasă, construite tot înaintea şi în timpul ultimului război, se putea ajunge la Piaţa Rahova, în partea de apus a oraşului.

Specificul cartierelor bucureştene era întărit de numeroase bodegi şi bufete care, deşi fuseseră etatizate treptat, îşi păstraseră meniul, băuturile, mobilierul şi vesela. Adică grătarul de mititei cu cărbuni, ciorba de burtă, tuslamaua, friptura, mezelurile uscate şi telemeaua, feţele de masă cu pătrate albe şi verzi alternate ca pe o tablă de şah, halbele grele, ţapul de trei sute de grame, sticlele de bere Griviţa şi Azuga brune ori kaki, ţoiurile pentru ţuică şi secărică, sifoanele albastre sau cenuşii pe care fusese inscripţionat în relief numele fabricantului…

O mică parte din aceste localuri au cunoscut un reviriment efemer în anii 1968-69, când s-a ivit o speranţă de resuscitare a comerţului particular înmormântat de comunişti în 1960. E vorba de mandatari, care au constituit în epocă un fenomen.

Mandatarul era o persoană care lua în locaţie, împreună cu membrii familiei – ceea ce însemna că nu întrebuinţează muncă salariată – o grădină de vară, un mic restaurant, o bodegă sau un bufet, permiţându-i-se aprovizionarea cu alimente şi băuturi din alte surse decât comerţul de stat. Aşa au apărut localuri care închideau la şase dimineaţa – precum „Zori de zi” lângă Hala Traian – sau funcţionau fără întrerupere şi unde găseai vinuri de podgorie autentice, carne proaspătă, peşte – inclusiv sturion –, icre, vânat… Au ajuns peste noapte la modă câteva bodegi anodine: „Bumbeşti” de pe Calea Rahovei, „Botoşani” de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, „Doi cocoşi”, reputat pentru puii săi la ceaun, aflat pe vechea şosea Bucureşti-Ploieşti, nu departe de intrarea în Mogoşoaia, unde mai exista un restaurant cu madatar, „Prepeleac”: aici, clienţii erau instalaţi într-un copac uriaş pe ale cărui crengi fuseseră fixate mesele… O serie de cofetării au fost, de asemenea, adoptate de mandatari care le-au imprimat un specific de cafenea, întrucât în interiorul lor se consuma coniac, lichior, cafea şi se fuma. Mandatarul „Cofetăriei Teatrului”, aflată pe Calea Victoriei, peste drum de Telefoane, îşi comunica în vitrină, pe o carte de vizită, numele: Teodor Mazilu. Mulţi trecători îl citeau intrigaţi întrucât exista un cunoscut dramaturg omonim.

Localurile mandatarilor fuseseră asumate imediat de „lumea bună”. Erau frecventate de intelectuali, medici cunoscuţi, regizori, scriitori şi chiar de unii diplomaţi străini. În pofida succesului, au fost suprimate după un an şi jumătate. Stăpânirea înţelegea că oamenii le preferau obişnuitelor restaurante de stat mirosind a duşumea îmbibată de motorină, cu chelneri leneşi, apatici sau distraţi. Nu-i era la îndemână nici să recunoască, fie şi la un nivel simbolic, eficienţa evidentă a iniţiativei particulare, după cum nu-i convenea să existe oameni independenţi materialiceşte. Nu este întâmplător că perioada mandatarilor a coincis cu anii cei mai relaxaţi ai regimului comunist.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News