Filosoful Andrei Marga, profesor universitar și fost ministru de externe, face o analiză asupra situației din Europa. 

Europa nu mai este azi doar o promisiune trăită cu anume emfază, ci și realitatea birocratizată, brăzdată de mișcări centrifuge și săracă în idei din ultimii ani. Starea ei nu se mai poate aborda cu speranța ameliorărilor pe care timpul le aduce.

Cu ani în urmă, luam act de noua criză europeană și anticipam că pentru Europa unită va fi viitor doar sub condiția revenirii la democrație (vezi A. Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012, pp.454-473). Evoluția ulterioară a confirmat opinia.

Astăzi nici nu se mai invocă doar nemulțumiri punctuale  sau trăiri contingente cu privire la evoluția europeană. Se vorbește de o cale nefastă, ce se înfundă, pe care Europa este conjurată să o părăsească, ca un fel de ultimă șansă. Nu ne aflăm, desigur, în fața alternativei „umanism sau barbarie”, pe care Husserl o vedea la sfârșitul anilor treizeci în Europa. Dar nici nu este ceva liniștitor.

Unii numesc derapajul care s-a produs între timp „post-democrație” – societăți în care au loc alegeri libere, dar voința politică care se impune este cea a „elitelor privilegiate” (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.13). Actualul cadru decizional condamnă cetățenii Europei la pasivitate (Hans Magnus Enzensberger, Sanfter Monster Bruxelles oder die Entmündingung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main,  2013, p.60). După ce constată că „în multe țări ale eurozonei nu mai există astăzi de fapt democrație”, istoricii irlandezi propun „euroexit” (Brendam Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, C.H.Beck, München, 2016, p.90). Italienii au dat deunăzi un vot important euroscepticilor, iar președintele francez mărturisea că, în cazul unui referendum, în Franța, rezultatul ar fi „frexitul”.

Analizele acuză deja o „blocadă a gândirii (Denkblokade)” în Europa actuală. Bunăoară, unii europeni sunt prizonierii reprezentărilor anacronice ale statului. Ei cred că statul național ar fi la capătul puterilor, iar opticile suprastatale ar avea cuvântul în mod exclusiv.

Distincția dintre stat

În opinia mea, distincția dintre stat ca și coordonare a activităților unei comunități naționale și stat ca  impunere a granițelor înăuntrul Uniunii Europene se cuvine asumată. Ultimul, „statul controlor”, își poate reduce ponderea, dar „statul ordonator” rămâne condiție a funcționării democrației.

Nu mai este ușor să faci astăzi plauzibilă în Europa actuală ideea că democrația protejează legalitatea, drepturile și libertățile. Te contrazic repede cele ce se petrec în democrații existente: desfigurarea legilor și procedurilor, disprețul față de meritocrație și mediocritatea liderilor, amatorismul organizat tocmai în numele luat în deșert al atașării la universalismul valorilor.

Dar nimeni nu te poate opri să gândești riguros democrația însăși și să faci distincția dintre democrația redusă la alegerea periodică a reprezentanților și „democrația ca formă de viață”. În definitiv, controlul democratic din partea cetățenilor se poate restabili în forme instituționale clarificate, iar controlul  continuu al celor care aleg asupra reprezentanților poate fi instituționalizat. Democratizarea nu rezolvă toate problemele oamenilor, dar nici o altă formă de conducere nu rezolvă atât de multe precum democrația luată în serios.

Peste toate, pentru a preveni nedreptățile ce rezultă din înseși legile eronate și prost formulate care proliferează și din aplicarea legislației, trebuie legată pe față aplicarea drepturilor și libertăților cu recunoașterea identităților – personale, instituționale și naționale – și cu demnitatea umană. Cu această legătură se iese de fapt din neoliberalismul tautologic al timpului nostru și din „post-democrația” ce-l concretizează.  Istoricul german Andreas Wirsching are dreptate când scrie că  „integrarea [europeană] în forma tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, este, în orice caz, la sfârșit. Timpul său a trecut, într-o epocă în care trebuie stabilite din nou prioritățile” (Demokratie und Globalisierung.Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015, p.228). Înșiși narativii Uniunii Europene, începând cu descrierea istorică și conceptele ei orientatoare, trebuie schimbați.

Pozițiile în aparatele birocratice

În multe țări există oameni interesați să-și mențină pozițiile obținute în aparatele birocratice și de propagandă sau în economia darwiniană ce a ocupat terenul, care răspândesc opinia eronată că „istoria s-a sfârșit”, iar ceea ce este ar fi singura posibilitate. Fiind străini de cultura actuală, aceștia recurg, așa cum se observă ușor și în România ultimului deceniu, la orice mijloc, inclusiv falsificarea datelor și dezinformarea, în țară și în afară,  pentru a împiedica schimbarea. Ei nu văd decât două alternative: fie plierea  fără discuție la organizarea actuală a Uniunii Europene, fie regresul în naționalismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene existente, care este de fapt alternativa veritabilă, fiind incomparabil mai bună, ei nu o mai iau în calcul.

Spus direct, Uniunea Europeană nu se mai poate apăra decât schimbând organizarea ei actuală prin democratizare. Nu are suport teama reflexă de restabilire a identităților naționale, a rolului parlamentelor proprii, a răspunderii statului național pentru soarta cetățenilor, câtă vreme procedurile sunt democratice și valorile orientatoare, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale.

În mod interesant, acest punct de vedere revine recent în scrierile celor mai importanți economiști din Europa.  Iar dacă economiștii resimt nevoia democratizării, ne dăm seama cât de acut se resimte nevoia acesteia printre ceilalți cetățeni.

Prestigiosul economist britanic Roger Bootle nu a recomandat „brexitul”, dar a spus lucrurilor pe nume. El vorbea de patru cauze ale „crizei Europei”: „natura fundamental nedemocratică a Uniunii”, structura instituțională neadecvată, „decizii proaste” ale celor care conduc, „neînțelegerea a ceea ce este și a scopului” Uniunii Europene (The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, Boston 2016, pp.332-334). La asemenea cauze, antidotul nu mai poate fi convențional.

Diagnostic deloc ezitant

De curând, economistul francez Thomas Piketty a dat, împreună cu colaboratorii, un diagnostic deloc ezitant situației și a dus mai departe acuzarea de către Jürgen Habermas a „autocrației post-democratice” ce s-a instalat în Uniunea Europeană. Economiștii francezi propun primul proiect al democratizării acesteia.

Premisa lor este aceea că în Europa funcționează tainic un „guvern” fără legitimare, compus, în ultimă instanță, din miniștrii de finanțe ai eurozonei și diverși birocrați. Aceștia  operează în afara tratatului european, în afara Parlamentului european și fără răspunderi față de parlamentele naționale. „Puternicul și, în același timp, intangibilul guvern al eurozonei s-a dezvoltat efectiv în unghiul mort al posibilităților de control politic, care este o gaură neagră a democrației” (Thomas Piketty și alții, Pour un traite de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017, citez din ediția germană, p.9). Nimeni nu controlează de fapt ceea ce se decide la nivelul „executivului” european. Iar crizele sunt și vor fi consecință implacabilă.

Așa stând lucrurile, problema crucială a Europei este revenirea la „democrația reprezentativă” – cel puțin în eurozonă. Nu va fi destul să se restabilească și să se lărgească funcțiile Parlamentului european, ci va trebui repus în discuție întregul „proiect european”. „Pe acest drum, care ar putea fi foarte lung, se află crearea unui Parlament al eurozonei pentru o luptă politică și culturală ce duce departe, către o democratizare ași o reorientare a politicii ce se întreprinde în numele său” (p.13). Un „tratat pentru democratizarea conducerii eurozonei”, care are în centru „condiționalitatea democratizării” (p.41), ca parte a Tratatului de bază, va trebui semnat. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine!

Parlamentul european nu dă rezultate în forma actuală și va fi primul afectat de reorganizare. Se va forma „Adunarea Parlamentară a Eurozonei”. Ea se va compune, patru cincimi, din membri ai parlamentelor naționale conform distribuției politice dinăuntrul fiecăruia și procedurii de stabilire pe care fiecare parlament o decide, iar o cincime din membri ai Parlamentului european. Delegații parlamentelor țărilor care nu sunt în eurozonă vor putea participa în calitate de invitați la lucrările adunării. Alte state se vor putea atașa „tratatului pentru democratizarea conducerii eurozonei” pe măsură ce se integrează acesteia.

Este tot mai evident, pentru mințile lucide, că spectrul soluțiilor pentru Europa actuală se îngustează. Celebrul economomist Thomas Piketty și colaboratorii săi își asumă acest fapt, ca, de altfel, și alți specialiști de prim rang. De exemplu, așteptarea ca din organizarea actuală și instituțiile existente să vină rezolvări la crizele Europei actuale este utopică. Nici așteptarea ca Europa să se profileze când alții ar întâmpina dificultăți nu dă rezultate. Timpul cere din nou pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai puțin decât democratizarea luată la propriu, lasă Europa în crize. (Din volumul Andrei Marga, Reorganizarea Europei, în pregătire pentru tipar).

Notă: Intertitlurile aparțin redacției, textul aparține autorului

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News