Și nu vorbesc ca aroganții care-și închipuie că pământul s-a oprit din ocolul intergalactic fix la vremea și la timpurile lor, că toate alea bune și frumoase s-au petrecut doar Atunci și tot mai rar sau deloc Acum. Iubesc online-ul! Și gadgeturile! Tot ce e nou mă incită și mă fascinează. Dar copiii… micuții care nu mai știu să sară coarda și se pricep mai bine la combinații de culori în Pet Rescue decât pe cubul Rubik, lor cine-o să le explice că-n viață nu toate se fac cu Drag & Drop?

Mi-e dor să văd desene pe asfalt. S-aud răcnete de miere din gura micuților, să-i văd cum se-apleacă să-și ia pietricica din șotron, cum se împing la Frunza și Prinselea ori cum își inventează scuze la Verde Stop. “Uite, maia, am ajuns la ultimul nivel!!” Bunica privea nedumerită-n ecran. Pe semne că n-a înțeles ea prea multe dar și-a felicitat nepoata: “Bravo, înseamnă că acum poți să te duci până-n capăt cu rolele și bunica te așteaptă aici, vrei?” “Nu pot acum!” “De ce, puiule? Nu ziceai că ai terminat jocul?” “Da, da’ mi-a dat Bonus și mi s-a deblocat levelul VIP. Am trecut pe alt nivel de performanță, acum sunt în Liga Premium, tu nu vezi? Uite...îți arată aici unde-i steluța!” Îi admir tare mult când îi aud cum vorbesc și ce termeni vehiculează, căci dacă nici evoluția și surplusul de informație nu ne mai încântă, atunci ce?  Copiii lui 2022 sunt extraordinari! În fiecare zi îmi iau lecții de trăit din meșteșugul și din vorba lor! Și totuși….de ce mi-e admirația amestecată cu sentimente încurcate? Nu spun că noi, ăștia născuți prin '80 - '90, am fi avut o copilărie de fildeș! Mi-ar fi plăcut și mie, poate, să văd Motanul Încălțat cu ochelari 3D și nu doar pe diafilm, să țin în mâini la nici cinci ani ceva pe care doar pui degetul și ”face de toate”, să modelez cu Play-Doh nu cu Pescăruș-ul de 3,8 lei plin de rășini uleioase, să-mi dau drumul pe un waterslide în Aqua Park, nu pe un topogan de tablă pe jumătate ruginit pe care nici n-apucam să strig „Ieei...” și într-o fracțiune de secundă aterizam deja în groapa de nisip. Dar parcă lumea aia de atunci fără selfie-uri și hashtag-uri, cu baloane de săpun și-un Monopoly doar al nostru pe valută din frunze de gard viu era mai justă și mai răsunătoare, mai la locul ei. Parcă și timpul curgea altfel prin tine!

Eram fericiţi cu puţin. Iar puţinul ni se părea atât de mult!

Era copilăria arhaică, miraculoasă, în mărime naturală. Ni se părea că avem tot timpul din lume să-i sorbim aerul, măreția și necuprinsul. Era vacanța de vară cu coate zdrelite și zeamă de pepene în barbă, era huzur și dezmăț pe patine cu rotile. Din fiecare zi ne luam desfătarea și doza de efedrină, cât să ajungem seara în casă gâfâind, să ne simțim norociți de soartă și să adormim mai împăcați. Așa, naivi cum eram, știam prea bine cum stă treaba cu Fericirea: “treaba asta” – Fericire sau cum i-o zice – se ia din joaca în spatele blocului, din bulgărașii de lapte de pasăre, din apa rece de la robinet, din șapte seara cu Captain Planet și din poala de zarzăre verzi furate din unitatea militară de vis-a-vis. Și-o mai simți atunci când ieși din balta de ploaie și te muți repede pe asfaltul cald. Ce senzații, ce plăcere! De-ar grăi tălpile...în momente ca alea ți-ar vorbi numai în rime! Știam noi că Fericirea se mai găsește și în plăcinta cu mere, pe taraba vânzătorilor de loz în plic, în pătrățelele de Cavit, în ghetele lui Moș Nicolae și-n...buzunarele lui Geo de la scara IV, mereu ticsite cu dropsuri chinezești, Smarties și arahide în ciocolată. Ah, Fericirea de după somnul de amiază! Fericirea din zece-n teză ori din victoriile de pe tabla de șah! Fericire găseam noi și în călătoriile cu trenul, în nucul din curtea lui moș Tache și, mai ales, în fondantul topit de pe coada lingurii.

Nu ştiam de Revolut şi Netflix dar ştiam unii de alţii

Nu ne jucam aventurile pe console şi X-box-uri ci în scări de bloc, pe mijlocul străzii, în parcări sau în curtea școlii. Nu ne sunam prin VOIP ci de pe telefonul cu disc, din bachelită. N-aveam nevoie de un toolbox cu muniție și scuturi ionizate ca cele din Înfruntarea Titanilor ca să cucerim regate, ci de un maidan și-o cracă de plop înfășurată-n sârmă. Nu ne chemau părinții în casă cu beep-uri și sms-uri ci ne strigau pe nume de la geam, purtam treninguri din fâș turcesc și încălțări din cauciuc, nu din spumă memory cu imprimeuri Disney. Citeam romane nu tweet-uri, ne întâlneam prietenii la ore, la bibliotecă, la aniversări, meciuri, serbări, olimpiade, cluburi de carte, săli de cinema, cofetării, sifonării, papetării, în parcuri sau pe trotuarul din cartier. N-aveam mințile într-atât de răvășite și nici orgoliul nu se-avea atât de bine cu noi încât să gândim măcar că, peste ani, s-ar găsi vreodată oameni care să-și dea check-in în biserică în Duminica Sfintei Împărtășanii. Nu știam ce-i glutamatul, nici Revolut, nici Netflix, de robotică biomorfică și nanotehnologie nici măcar nu auzisem, dar aveam în noi grăunte de Sapiens și nu ne rușinam cu seminția din care ne tragem chiar dacă, la vremurile de atunci, țineam încă urma popoarelor dezvoltate. Ne luam poveștile din scrijelitul acului de pick-up, nu din YouTube. Ne potoleam pofta de dulce cu glucoză și Gumela iar bananele verzi, instalația cu “nuferi” și soldățeii din plastic ne făceau Crăciunul. Ne mulțumeam dacă găseam sub brad șosete, cărți sau pijamale cu imprimeuri. Cei mai cuminți, sau doar norocoșii, primeau o Arbaletă Mataloglobus sau o Arădeanca cu părul lung și picioare flexibile. Puștiul de azi mai că nu-l amenință pe bietul moșneag că se va lepăda de el dacă nu-și găsește iPhone-ul super-slim în ghete.

N-aveam multe. Dar le aveam pe toate. 

N-aveam pretenții la branduri și trenduri, o glugă și-o pereche de șosete uscate pe timp de ploaie ne lăsau mereu cu aer cald în piept și cu obrajii aprinși de bucurie. Făceam cardio pe aleile din parc, nu pe bandă. Ne luam repere din Atlasul Școlar îmbrăcat în pânză, nu din Google Earth. Cu o șurubelniță și-un letcon reparam aproape orice. Găseam plăcere în meșteșugul de la țară și nu ne inventam scuze dacă bunicii ne rugau să-i însoțim la înșirat de tutun ori la depănușat. Ne luam Breaking News-ul direct de la gura tranzistoarelor de Tehnoton și ne marcam scala cu pixul ca să știm până unde bate butonul de bandă. La zile de naștere ne zbânțuiam pe ringul din mijlocul sufrageriei și ne cinsteam prietenii cu Brifcor, vișinată și pișcoturi de casă. Nu știam ce e Ladies’ Night, nici cum arată un Gordon Bleu. Abia târziu aveam să aflăm că Safe Sex e un cocktail iar tip e bacșișul, nicidecum desertul în culori de la Alimentara. Nu ne vorbeam nelimitat, aveam impulsuri. Dar știam unii de alții fără notificările push-up. N-aveam multe. Dar le aveam pe toate. 

*extras din cartea © Eseuri de weekend vol. II, Liana Ganea

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News