MAI ÎNTÂI SĂ DEFINIM TERMENII

Nu multă lume știe că prin cuvântul „diasporă” au fost inițial desemnați evreii goniți din Palestina după cucerirea teritoriului lor și distrugerea Ierusalimului de către babilonienii conduși de regele Nabucodonosor al II-lea. Provenit din limba greacă, unde „dia” înseamnă „împrejurul / împrejurime” iar „spora” „împrăștiat / împrăștiere”, înțelesul termenului s-a extins pentru a desemna orice grup etno-cultural stabilit cu caracter permanent, împotriva voinței sale, în afara granițelor țării de origine.

În lumina acestei definiții, românii care revin acum din Italia sau din alte state vest europene nu sunt diasporă. Nimeni nu i-a dus cu forța acolo și, în măsura în care nu au renunțat la cetățenia română, ei nu s-au desprins de țara de origine cu caracter permanent sau, mai exact, în mod stabil, durabil, în principiu irevocabil.

Românii basarabeni care sunt cetățeni ai Republicii Moldova, ca și cei bucovineni care sunt cetățeni ai Ucrainei, și au domiciliul acolo, nu sunt nici ei diasporă, căci trăiesc pe teritoriile lor istorice. Teritoriul s-a desprins de țara lor de origine etnică, iar nu ei – direct sau ca succesori ai părinților lor. Acolo ei sunt băștinași, sunt acasă. Raportat la națiunea civică română, situația lor este una sui generis.

Dimpotrivă, constituie diasporă românească (poate singura) românii basarabeni și bucovineni care au fost deportați în fostele republici sovietice (în special Federația rusă) ca urmare a ocupării Basarabiei și Bucovinei de nord de către URSS, și au rămas definitiv acolo.

Românii care, sub povara împrejurărilor, au decis (liber) să se stabilească în alte țări ale lumii (cu precădere în Europa occidentală, înainte de intrarea României în UE, SUA și Canada) nu constituie diasporă, ci emigrație românească. Ei rămân în această categorie chiar dacă și-au redobândit cetățenia română, fără a fi renunțat la cea străină și fără a-și fi mutat domiciliul în România. Aceștia fac parte, ca și diaspora, din „națiunea culturală” română. Dintre ei sunt și membri ai „națiunii civice” cei care au și cetățenie română. Pentru a înceta să fie emigranți, trebuie să își stabilească și domiciliul (principal) în România.

Cetățenii români care au plecat să muncească în străinătate, ori s-au dus acolo pentru a se feri de posibile persecuții politice sau judiciare, motive recunoscute ca atare de țara de recepție, rămânând cetățeni ai țării de origine și intenționând a se întoarce aici, sunt azilanți, iar nu emigranți. Dacă statul unde se solicită azilul nu îl acordă, pentru că nu validează motivele invocate sau din orice alte rațiuni ținând de exercițiul suveranității sale, dar solicitanții rămân să trăiască și eventual să muncească pe teritoriul acelui stat, fără vreun statut juridic sau cu un alt statut decât cel de azilant (ex. turist), vorbim de imigrație ilegală. După caz, imigrația ilegală este o contravenție sau o infracțiune.

Cetățenia europeană permite deținătorilor ei să se stabilească și să muncească în orice țară membră a UE, beneficiind de statutul naționalilor. Spre deosebire de cetățenii acelor țări, ei sunt acolo rezidenți. Aceștia sunt ținuți să respecte legile statelor de rezidență.

Prin urmare, cei ce revin acum în România ca răspuns la măsurile de carantină luate de statele străine în care rezidează sunt: i. fie azilanți care nu mai au resurse de trai prin efectul respectivelor măsuri ori realizează că „fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta”; ii. fie imigranți ilegali (de exemplu lucrători pe piața neagră a muncii) care nu numai că nu se bucură de nici un fel de protecție socială, dar riscă să fie identificați și sancționați ca atare de autoritățile străine; iii. fie cetățeni români rezidenți în alte state membre ale UE în calitate de cetățeni europeni. Nici vorbă de diasporă; și nici măcar de emigrație / emigranți.

Fiind, cu toții, cetățeni români, nu se pune problema refuzului primirii lor în țară, indiferent de unde și cum revin aici; desigur, cu obligația lor de a respecta reglementările în vigoare în România la data revenirii. Atât despre partea juridică. Cum stăm însă cu partea morală, politică, economică și socială?

PROTECȚIA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNILOR DIN AFARA ȚĂRII

Constituția României se referă la românii din afara țării în două articole diferite, făcând distincție între diasporă și emigrație, pe de o parte, și azilanți, pe de alta.

Art. 7, intitulat „românii din străinătate”, îi are în vedere pe românii din diaspora și din emigrație, care sunt cetățeni ai unor state străine și nu doresc sau nu pot să redevină cetățeni români, dispunând următoarele: „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt.”

Mă mândresc să spun că acest text a fost introdus în legea fundamentală la propunerea mea, inclusiv în ideea de a urma exemplul maghiar cu privire la protejarea națiunii culturale; cu deosebirea că statul român se obliga să o facă respectând legile națiunii civice ai cărei subiecți erau etnicii români, încurajându-i la fidelitate față de acesta, în același timp în care îi încuraja la fidelitate față de identitatea sa etnică. Ceea ce se mai urmărea, în 1991, era realizarea sau refacerea unității între diasporă / emigrație și românii din țară, atribuind statului obligația de a se îngriji de aceasta îngrijindu-se și de românii care nu îi (mai) erau cetățeni.

Art. 17 creează cadrul juridic general pentru „cetățenii români aflați în străinătate”, fără a face distincție între cei aflați în misiune sau la studii, turiști și azilanți, dispunând după cum urmează: „Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.” Sub incidența acestui text se află și românii cetățeni europeni, aceștia bucurându-se și de protecția instituțiilor europene.

Această protecție nu le poate conferi însă un statut privilegiat față de ceilalți cetățeni români, ci numai unul diferențiat, respectiv adaptat la specificul vieții în afara spațiului politic național. Statul român caută astfel a nu-i pune pe azilanți sau pe cetățenii europeni de origine română pe o poziție inferioară cu privire la drepturi față de românii rămași în țară, fără a le oferi însă vreo garanție împotriva impactului negativ al riscului asumat atunci când au ales să părăsească teritoriul pe care națiunea civică română își exercită jurisdicția. Părăsind acest teritoriu, azilanții, și chiar cetățenii europeni de origine română, au ales ca, odată cu eliberarea de obligațiile incompatibile cu absența lor din țară, să renunțe și la acele drepturi sau la acea protecție structural legate de prezența lor în țară. (Spre exemplu, statul român este obligat prin Constituție să adopte politici pentru reducerea șomajului pe piața românească a muncii, dar nu și pe piața italiană sau pe o altă piață națională a muncii. Ar fi și imposibil, altfel decât, eventual, în cadrul UE și prin intermediul instituțiilor și politicilor UE.)

Nu trebuie uitat că cetățenia, în conținutul căreia intră anumite drepturi și obligații, este un raport juridic întemeiat pe un contract bilateral, iar nu o instituție de caritate la care cetățenii pot apela atunci când deciziile luate în afara statutului lor de cetățean se dovedesc păgubitoare. Inclusiv acest contract stabilește un echilibru între obligații și drepturi, statul debitor neputând executa obligații față de cetățenii creditori decât în limita mijloacelor obținute prin exercitarea drepturilor avute față de aceștia. (Spre exemplu, nu poți acorda asistență medicală celor care nu au plătit impozite în România sau nu au contractat asigurări pentru sănătate aici. Nu pentru că statul nu și-ar dori-o, ci pentru că nu are cum; cu atât mai mult cu cât statul nu are bani, singura sa avere fiind aceea transferată lui de către plătitorii de impozite. Și, din păcate, politica europeană în domeniul ocrotirii sănătății nu este încă total federalizată / comună.)

REFACEREA COEZIUNII SAU ADÂNCIREA DEZBINĂRII?

Când țările de azil sau de rezidență au ajuns într-o criză majoră (cum este aceea generată de pandemia cu Covid19) și locurile de muncă (în special cele la negru, dar nu numai) au dispărut, românii aflați acolo în afara oricărui sistem de ocrotire medicală și asistență socială, ba chiar obligați să se supună unor măsuri vizând evidența populației apte a deconspira caracterul ilegal al prezenței unora dintre ei pe acele piețe ale muncii, au decis să revină acasă; aducând cu ei și virușii ucigași.

Nu îi putem opri. Nici măcar nu îi putem blama. Ei sunt ai noștri. Fii rătăcitori la reîntoarcerea cărora trebuie să tăiem vițelul cel gras, iar nu să dăm drumul la câini. Ei sunt ai noștri.

Sunt ai noștri, chiar dacă nici o țară nu poate reintegra peste noapte în economia ei de la sute de mii la milioane de oameni; chiar dacă nici o țară nu poate suplimenta numărul celor care beneficiază de serviciile sale de asistență medicală (socială, în general) cu câteva sute de mii sau milioane de pacienți care nu au plătit nici un fel de impozite acolo, și în special, nici un fel de asigurări sociale; chiar dacă țara de baștină nu poate răspunde pentru consecințele deciziilor luate de cetățenii săi care au preferat să părăsească spațiul ordinii sale, preferând alte spații alternative.

Iar când vorbim de țară, vorbim de cetățenii ei. Aceștia se obligă la solidaritate. Atunci când însă, se cere celor care au contribuit la alimentarea fondurilor comune de care dispune statul (căci statul nu are nimic în afara a ceea ce i-au dat cetățenii din buzunarul lor), să fie solidari cu cei care au adus contribuția lor în alte state, dragostea de frate se transformă rapid în ură de clasă și filosofia integrării este înlocuită de cea a excluderii. E firesc, e explicabil, dar nu e bine.

Desigur nu îi putem pune pe românii de acasă să accepte la infinit a se plasa sub aspectul opțiunilor politice la remorca celor de afară și, în același timp, să plătească din munca lor pentru a acoperi eșecurile celor plecați să își caute norocul pe alte meleaguri. Nu se poate ca unii să suporte toate riscurile iar alții să culeagă doar fructele, oricât de amare vor fi fiind uneori și acestea. Poate că este timpul să revizuim legislația și să renunțăm la așa zisele circumscripții electorale ale diasporei, să recunoaștem exercițiul dreptului de vot numai celor care aduc venituri României (prin impozite, în primul rând) și/sau domiciliază aici pe perioade minime de timp, precum și să uniformizăm modalitățile de exercitare a drepturilor electorale.

Statul român va trebui să adopte de urgență politici pentru reintegrarea națională a milioanelor de români plecați să lucreze în alte țări ori să îi însoțească acolo pe aceștia, indiferent dacă ei revin din cauza unei pandemii sau din alte cauze. Revenirea fraților acasă, fie ea și în condiții de criză, ar trebui să fie o bucurie. Când numărul acestora se apropie de o jumătate de milion, ea este însă de nesuportat sub aspectul echilibrelor economice și sociale. Politicienii români ai ultimului deceniu s-au gândit la acești români numai ca la o masă de manevră electorală și ca la un berbece de asalt în luptele politice interne. A sosit vrea ca ei să facă și obiectul unor politici interne vizând coeziunea economică și socială la nivel național.  

În plus, la nivelul UE, criza Covid19 pune în lumină gravitatea absenței unei Europe sociale, precum și a unei Uniuni economice reale, susținută de o Bancă Centrală Europeană dotată cu toate instrumentele de intervenție specifice unor asemenea instituții. Integrarea într-o structură nefuncțională care dispare din joc tocmai în timpul crizelor pentru prevenirea și gestiunea cărora a fost creată, pune România într-un pericol mai mare decât orice pandemie. Dacă Germania sau Franța își mai pot permite soluția egoismului național, românii nu pot părăsi intempestiv structura comunitară europeană întrucât societatea și economia națională sunt mult prea dependente de cele ale celorlalți membri. De aceea, Guvernul român ar trebui să acționeze energic pentru o politică de solidaritate europeană reală. Din nenorocire, nu doar actualul guvern, ci și actuala clasă politică românească, în ansamblul său, nu știu, nu vor și nu pot să apere interesele României în Europa și în lume.

Suntem, deci, în calitate de simpli cetățeni, pe contul nostru, abandonați de toată lumea. Tocmai de aceea, ca români, trebuie să ne ferim a transforma o nenorocire care ne lovește pe toți, fie asta și în chipuri diferite, într-o nouă ocazie de a ne adresa reproșuri reciproce și de a ne respinge între noi cu ură. La prima vedere, românii din țară au ocazia să plătească polița celor din străinătate, pentru toate afronturile adresate de cei din urmă celor dintâi, care, după ce au vrut o țară ca afară, acum vor o „plasă (de siguranță) ca acasă”. Nu este însă și înțelept.

Criza va trece și post criza nu trebuie să ne găsească mai dezbinați, ci mai aproape unii de alții, mai frați, mai solidari, mai conștienți că ne aparținem unii altora și că niciodată afară nu va fi țara noastră; acea țară căreia trebuie, în interesul nostru, să îi dăm ce este mai bun în noi. Pentru noi, pentru urmașii noștri și pentru urmașii urmașilor noștri în veacul veacurilor. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News