Omagiu mamei de 8 martie, ziua în care florile încep să vorbească singure
Data publicării:
Autor: Liana Ganea
WhatsApp
Foto: Freepik
Foto: Freepik
Azi a fost Ziua Mamei. A fost şi va mai fi. La anul. Pentru unii. 

Azi a fost ziua lor, a femeilor, a mamelor, a iubitelor, a surorilor, bunicilor, verişoarelor, profesoarelor, colegelor, şefelor, vecinelor, a doamnelor şi domnişoarelor care ştiu să facă din fiecare zi triumf îndulcit cu infuzie de har şi bineţe.

Azi am celebrat femeia de lângă noi, cu tot cu sufletul ei bun şi nebun din care pleacă fapte şi vorbe care ştiu să vindece şi să repare. Am pus-o pe treapta cea mai de sus pe ea, mama, cea mai sfântă dintre sfinţi, ambasadoarea Cerurilor fără de păcat. Şi cum altfel ar putea să fie când ştie să mângâie nu doar când atinge dar şi când clipeşte, când ştie cum să facă oameni mari din omuleţi, plăcinte-n straturi din nimic, grădini înfloritoare dintr-un pumn de seminţe şi case primitoare doar cu o cârpă şi puţină apă?

A fost ziua lor, a eroinelor care ştiu ce sunt nopţile nedormite, dimineţile cu febră şi sudori pe fruntea celui mic, ştiu cum să-şi drămuiască ultimul bănuţ până la salariu sau până la pensie astfel încât să pună în fiecare zi, pe masă, bucate aburinde, ştiu cum să facă din viaţă poveste şi din poveste amintire de purtat pe inimă până dincolo de timp.

Mamele, sărbătoritele lui Martie 8, sunt singurele care sfidează Universul cu tot cu legile lui alambicate și neînțelese de nimeni. Mamele au legile lor, regulile lor, stările lor. Acum pot fi boare de astru încins în zorii lui Cuptor, pentru ca mai apoi - rupere de nori în seri de August. Mamele ne sunt splendoare și miraj. Au șovăială în oase și dureri ascunse. Se prefac, de multe ori, că sunt dure și că pot sta drept în bătaia vântului dar știu prea bine și ele că fiecare gând le clatină și le scutură ca pe o salcie solitară.

Aşa a fost şi mama mea, căreia nu-i mai pot spune “La mulţi ani!” de 8 martie de aproape şase ani de zile. Uneori mi-e ciudă că nu-i mai pot prinde mărţişoare în piept şi nici nu-i mai aşez liliac violet în glastra din hol, ci doar la piatra sub care nu se mai găsesc decât resturi de poezie neagră şi ceva coji din două trupuri care cândva se iubeau, dansau împreună în mijlocul casei, găteau împreună, râdeau împreună, se rugau împreună, visau împreună.

Mama mea, o mamă ca toate mamele

Au scris despre mame mai marii penelului ca despre bolte cerești și raiuri deschise, le-au cântat pe note barzii și ciupitorii în harpă ai secolelor trecute, le-au creionat chipurile din uleiuri și cărbune pictori cu nume de istorie și le-au închinat ode artiști de pe toate continentele. Mamele sunt ca insulele de sticlă: fragile, însorite, clare, neacoperite, uneori solitare, alteori secretoase - și totul de dragul binelui din casă. Despre ele nu poți scrie decât cu nostalgie, cu nestăpânire, cu desfătare, cu grijă, cu afectare, cu duioșie și-alte finețuri d’ale inimii. Eu scriu despre ea așa cum a fost, așa cum a călcat, fără “cosmetică de creion”, fără să-i spoiesc gravura sufletului cu lapte de var spuriu sau s-o sanctific din alegorii și metafore eminesciene, doar pentru că așa se stihuiește și se cuvântă portretul mamei de la Enheduanna încoace.

Mama mea era plămădită din vână solară, cinste, priință, semeție, haz și istețime. Mai purta mama cu ea și cele trei virtuți pastorale: credința, speranța și caritatea. Câteodată îmi vine să cred că în trupul ei se înomenise Dumnezeu și că de-acolo i se trăgeau toate bunătățile de pe suflet. Avea înțelegere pentru netrebnici, răbdare cu aroganții și neînfrânații de la ticăloșiile lumii, zâmbet în plus pentru îndurerați și-o vorbă bună pentru cei cu așteptările înșelate. Ea știa că ziua e făcută din momente și momentele din întâmplări de familie.

Nu-și făcea concediile pe litoral sau în stațiuni balneare. Pentru ea, aventura se găsea acasă, pădurile de cutreierat - în colțul verde din living, vederea cu palmieri era în fiecare zi sub ochii ei, undeva la etajul doi. Răsăritul și-l lua în fiecare dimineață din privirile celor cu care stătea la masă, drumețiile și le lua din picturile-n ulei cu care îşi cinstise pereții, escapadele din cărți, scoicile, nisipul, valurile... erau toate pe canapeaua din care își urmărea cu drag peliculele noir, emisiunile de folclor și showurile culinare. Copiii și nepoții făceau cât toate pelerinajele și campamentele estivale. De-acasă își începea călătoriile și tot acasă se întorcea seara, în patul în care dormea cel mai bine, acolo unde oasele ies din amorțeală iar mintea își găsește astâmpăr și începe să tăinuiască vis în versuri.

Nu trecea zi în care să n-o surprind cu penelul între degete. Cu ani în urmă începuse să-și cânte memoriile, ca pe un letopiseț intim expirat în aer, la mașina de scris – o Olympia de prin anii ’50. Și ea și namila de fier păreau să fi venit din aceeași epocă, una cu vânturi mai clare, cu mai puțină hâzenie și mai mult parfum. Astăzi am operele ei în bibliotecă. Și-am avut grijă ca scrierea mamei să-mi ocupe raftul cel mai de sus al inimii.

Mama – păzitoarea sufletului meu – mi-e şi azi muză nezdruncinată în zilele în care mi se sleiesc cernelurile. Mi-e filă de carte trasă-n tușuri negre din care îmi iau cele mai bune judecăți și rezoluții atunci când viața mă-ncearcă cu sentințe potrivnice. Din cuvântul mamei mi-am luat învățămintele și tot sub îndrumarea ei m-am făcut om mare și mi-am dus numele mai departe în lume. Mi a pus primul creion între degete, mi-a deschis căi largi înspre teatru, muzică și poezie, m-a încurajat mereu să-mi reinventez decorurile și să-mi reînnoiesc realitățile de câte ori mi se strigă-n tâmple să fac asta.

Mama a fost dascălul modern. A educat prin joc și iubire. Nu s-a sfiit niciodată să lase sistemul cu tot cu tiparele lui lemnoase în spate și să-și țină lecțiile cu improvizații iscusite, să-și redacteze scenetele, să facă din banalul Plugușor performanță artistică demnă de aplauzele din Odeon, să-și învețe copiii să danseze cu inima în solo-uri și acrobații care i-ar fi putut trezi invidie până și grațioasei Anna Pavlova și să le născocească numere de coregrafie cum n-au văzut marile scene de balet din lume! Îi plăcea să lase creativitatea să înflorească pe frunțile micuților și nu le smulgea niciodată pensula din mână celor care pictau cerul în verde și iarba mov. Nici măcar pe zvăpăiații care-și astâmpărau foamea cu “materialul didactic” (dropsuri și pufarine) nu se supăra! De ce s-ar supăra dacă și ei i se întâmpla să mai greșească numărătoarea fix în zilele în care respirația îi mirosea a... mentă cu vanilie? Ea știa că cei mici își iau aventura din lumile lor și tocmai de aceea îi lăsa să se scalde-n iazul imaginat cu ochii ațintiți pe bolul din bucătărie. Teoria ei era simplă: ți-a spus micuța ta că s-a julit în coate în timp ce-și lua avânt pe trambulina din Orășelul Cu Acadele unde doar iepurii albi și fetițele cu pantofi roz au voie să intre? Atunci crede-o pe cuvânt! Doar ce s-a întors din vizita pe care și-a făcut-o ei! S-ar putea ca peste ani să călătorească din nou acolo, cu hârtia și penița pe genunchi, cât să dea lumii carte de citit și nume de căutat în rafturile bibliotecii.

Mama, om bun cu ceruri calde deasupra capului, știa mereu ce se petrece cu cei din casă și-l simţea pe fiecare în parte până la cele mai mari adâncimi. Intuia binele și răul, prevestea pericolul și de prea multe ori se potrivea în gânduri cu cel cu care-și respira aerul din încăpere. Fire dansantă, neobosită și tumultuoasă în vremuri în care cele de vârsta ei s-au vândut demult resemnării, mama părea să se fi născut anume pentru a ului și pentru a face ca lumea din jurul ei să se întâmple altfel. Uneori aveam impresia că-n carnea ei s-au prelins eternități și s-au rescris toți algoritmii și toată dialectica omenirii. Mi-a mărturisit cândva că și-ar fi dorit să joace pe scena marilor talente actoricești sau să fi urmat o carieră în medicină. Purta cu ea, în ultimii ani de viaţă, o mână de regrete, dar cum poți compara vreo doi pumni de căință cu o poală plină ochi de năzuințe? Ambițiile mamei puteau face ploile să picure de jos în sus, din fruct să încăpușeze mugur verde iar orologiile să-și bată timpii invers, în tac-tic.

Bătrânețea n-a găsit-o niciodată acasă! Pesemne că era plecată în căutarea jumătăților de infinit. Ea încă-și mai cutreiera, la 60 şi un pic de ani, livezile din copilărie, încă-și mai lua respirațiile din boare de junețe și căuta să sfideze scurgerea Firii cu fiecare zi în care punea piciorul jos din pat. Își purta părul adunat în coafuri înalte, călca studiat pe tocuri de parcă de sub talpa ei ar fi venit pe lume poezia și-n semn de protest față de toamnele vieții se îmbrăca în verde de pădure, cât să-și bage în sperieți anii de după ai senectuții.

Mama. Olimpul legendelor din mine! Titan dăruit cu grație divină. Era  sensibilă. La ușa inimii ei se cădea să bați nu înainte să fi îmbrăcat straie de sărbătoare, să-ți fi primenit gândurile și să te fi lepădat de toate varvariile și mucegaiurile sufletești. O dureau cuvintele nepotrivite și privirile cu substrat. Nedreptatea îi înfurnica pielea, minciuna o schilodea puțin câte puțin iar suferințele ascunse ale celor dragi o puneau la pământ. Își simţea apele minții pătate și mânioase ori de câte ori se-ntâmpla să-i intre-n casă trădători, profitori și neoameni cu intenții ordinare. Ea știa când răul poate să devină și mai rău și-atunci se-nfiora toată a fiară îmblănită în fața cabotinilor care-i amenințau familia. 

Mama mea era mai chibzuită ca Sofocle, trezorierul imperial de mare cinste al Atenei. Stăpânea banul, îi știa măsura și-i cunoştea toate sensibilitățile, indiferent de greul vremurilor. Nu-i păsa dacă pensia de pe o lună se ducea toată pe zarzavaturi pentru iarnă, enciclopedii Britanica sau mobilă nouă. Făcea ea cumva și punea deoparte pentru toate nevoile și plăcerile din casă, o sprijinea p’aia mică să-și termine studiile și p’ăla mare să-și schimbe parchetul. Aşa cum fac toate mamele şi-o vor face întotdeauna.

Miraj sau mesaj?

Ceva ciudat mi s-a întâmplat azi. În fiecare an, din 2017 încoace, cumpăr flori de 8 martie pe care le aduc în casă şi le aşez lângă fotografia mamei. Am florăria peste drum. Am luat cinci trandafiri albi, frumoşi, cărnoşi, încrezuţi, proaspeţi ca după ploaie. În buchet arătau spectaculos. Pentru câteva minute doar. Pentru că, din clipa în care am intrat cu ei în casă şi i-am aşezat lângă poza înrămată a mamei, au murit. Brusc, au devenit palizi, încă din mâna mea, şi-au pierdut strălucirea iar picurii de apă au dispărut.  Ba mi s-a părut şi că vreo două fire erau dintr-odată cu “capul” plecat. N-a fost doar imaginaţia mea, nici temperatura din cameră şi, cred eu, că nici tratamentele de la rădăcină. Nu aveau nicio fiolă în capăt, deci nu le-am scos dintr-un mediu al lor. Ştiu că probabil sunt aduşi din Olanda şi sunt modificaţi genetic, dar, Doamne, cum poate un fir de floare să se schimbe “la faţă” aşa încât să devină de nerecunoscut în fracţiune de secundă? Eu încă mai cred că a fost un semn şi că mama, de ziua ei, mi-a vorbit.

În fiecare an, de 8 martie, îi scriam poezii, îi prindeam flori în păr, mă jucam cu degetele ei, îi număram firele albe şi, chiar dacă nu avea decât vreo câteva, o necăjeam şi-i spuneam că am mai descoperit încă unul… şi încă unul. În fiecare an, de 8 martie, îi făceam prima cafea din zi, cu puţină sare, o răsfăţam cu prăjituri însiropate, o duceam la mall, îi luam hăinuţe “prea scumpe” (cum îmi tot reproşa), o înregistram pe furiş şi apoi ne amuzam împreună pe seama ei.

Azi, 8 martie, mi-e dor de ea. Şi de degetele ei subţiri. Şi de ecourile din râsul ei. De mersul ei mi-e dor. Şi de mirosul din pielea ei şi din hainele ei. La mulţi ani, mam’! la mulţi ani, mame bune de peste tot!

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News


Acest articol reprezintă o opinie.

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
pixel