A fugit din calea bombelor cu două valize în care şi-a luat viaţa “la pachet” cu gând să înceapă undeva, cumva… un capitol nou. Două genţi burduşite cu amintiri şi cu zdrenţe de trecut peste care a pus o Biblie şi a tras fermoarul. Are doar 31 de ani. Mama i-a fost răpusă de o boală necruţătoare pe când avea doar 26 de ani, cu un an înainte să o nască pe Alena, iar tatăl nu şi l-a cunoscut niciodată. A fost căsătorită un an, după care a divorţat dar nu şi-a mai refăcut viaţa. Acum e mamă singură. Şi-a concentrat toată atenţia pe fetiţa ei, o blondină timidă cu bretonul până peste ochi şi o cruciuliţă de aur la gât. Nu a vorbit mai deloc cu mine, doar m-a privit fără oprire. La un moment dat, mi-a zâmbit pe după umărul Nataliei unde a stat ascunsă tot timpul ca după o cazemată din carne de mamă. Şi după ce mi-a aruncat un zâmbet, ne-a întrerupt discuţia ca să ne spună că poneiului ei, Gogo, îi este sete. Am vrut să-i întind sticla mea, dar “mama lui Gogo” mi-a zis că poneii nu beau apă minerală. Auzise cum a fâsâit când am desfăcut capacul şi, atunci, Natalia mi-a tradus cu vădită îngrijorare, parcă schimbată la faţă: “Nicio jucărie nu bea soda (sucuri cu acid)! Nici Alena nu are voie şi, clar, nici păpuşile ei! E o regulă de-a noastră.” Ce ciudă mi-a fost atunci că nu cerusem la chioşc “apă fără bule”!

Nu a vrut să fie fotografiată, nici ea, nici fetiţa. Mi-a zis că le pot folosi numele reale doar că nu-şi doresc să apară “cu faţa” pe undeva. I-am respectat rugămintea. Mi-a părut o tânără inimaginabil de discretă, modestă, reţinută în gesturi şi mai ales… puternică. S-a abţinut eroic aproape jumătate de oră să nu plângă în faţa copilei. Vorbea cu noduri, povestea mai mult cu ochii în pământ şi, din când în când, îşi mai ridica privirea înspre blondina din braţe.

“Mi-au pus banii înapoi în haină. Nici de pâine nu mă lasă să dau!”

Natalia şi Alena stau acum la o familie cu suflet mare din Brăila. Cei doi pensionari le-au cazat în apartamentul lor cu trei camere de la etajul II. Copiii le sunt căsătoriţi şi plecaţi în străinătate. Au aflat de tânăra mămică de la biserică şi n-au stat pe gânduri când au fost rugaţi să ajute cu cazare temporară. Doamna Georgeta, gazda cu inimă de aur, le schimbă aproape în fiecare seară aşternutul, le face chiftele cu ostropel şi chiar îi dă telefonul micuţei să se uite la desene pe YouTube. A vrut să le dea bani, să le mulţumească, cât de cât, pentru gest. “Mi-au luat banii şi a doua zi i-am găsit în buzunarul de la haină. Nu mă lasă să-i plătesc, nu acceptă să le dau nici măcar de pâine. Dumnezeu să-i binecuvânteze pentru ce fac acum pentru mine! Ne-au primit cu tot cu pisicuţă. I-au luat şi litieră şi nisip şi plicuri cu hrană umedă. Câteodată mă întreb dacă oamenii ăştia sunt reali. Sunt o străină pentru ei. Nu ştiu unde să mă duc mai departe de aici, sunt speriată. Nu mai am nimic. Cu tatăl fetiţei am pierdut legătura, n-am mai vorbit cu el de când am ieşit din maternitate.” mi-a mărturisit Natalia într-o engleză stricată.

Oleșkî (în ucraineană Олешки) este orașul de reședință al raionului Oleșkî din regiunea Herson, Ucraina. Mărturiile obținute de CNN din orașul Herson, cucerit în urmă cu două zile de forțele armate ale Federației Ruse, arată un proces în desfășurare de rusificare a regiunii. Autoritățile din Ucraina au avertizat deja că rușii pregătesc proclamarea Republicii Populare Herson. Dacă acest lucru se va întâmpla,  Natalia şi Alena nu-şi vor mai putea numi oraşul natal “acasă”.

Mama e îndurerată, doamna Georgeta e îngrijorată, vecinii sunt curioşi, pisica e agitată, dar Alena e cea mai fericită. Nea Vasile a găsit într-o lădiţă din cămara unde încă mai păstrează din jucăriile nepoţilor un alt ponei. Acum are doi. Şi niciunul nu bea apă minerală.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News