O jurnalista italiană a întrebat în decembrie 89 cum putea fi vorba de genocid în România. L-a vrut pe Ştefan Augustin Doinaş drept ghid în Bucureşti
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 08 oct 2022, 16:01
WhatsApp
Fotografie de la Andrei, Pexels
Fotografie de la Andrei, Pexels
Scriitorul Dan Ciachir revine la DCNews cu un nou episod din seria "Amintiri răzlețe".   

Schitul ctitorit în 1834 de căminarul Mihalache Darvari a fost prima reşedinţă a Editurii „Anastasia”, într-o curte de Bucureşti de altădată cu câţiva arbori, vegetaţie bogată, flori, cu o bisericuţă îngrijită şi o casă de cărămidă sau de zid cu câteva încăperi. Vechiul regim îi alungase de acolo pe călugări cu funestul decret 410 din 1959 şi lăcaşul devenise biserică de parohie. În urmă cu o jumătate de secol slujea în ea un preot cu reputaţie duhovnicească, părintele George Teodorescu, evocat cu multă căldură de Mitropolitul Andrei al Clujului, care i-a văzut participând la slujbele de la Darvari pe Nicu Steinhardt, pe basul Nicolae Secăreanu şi pe scriitorul Alexandru Lascarov-Moldoveanu, traducător din Vieţile Sfinţilor...

În 1992, aşezându-şi editura la Darvari, Sorin Dumitrescu a început să organizeze în curtea schitului şi nişte simpozioane ad-hoc la care luau parte ierarhi, călugări, preoţi de mir, intelectuali laici, adică elementele constitutive ale Bisericii, ceea ce nu se mai văzuse de la Rugul Aprins, ale cărui reuniuni se desfăşurau, îndată după război, până în 1948, când le-a interzis Ocârmuirea, într-o sală de la Mânăstirea Antim, unde veneau Mircea Vulcănescu, compozitorul Paul Constantinescu, Olga Greceanu, plasticianul avangardist Mac Constantinescu şi alţi oameni de notorietate, ca să susţină sau să asculte, săptămânal, prelegeri ce iscau discuţii pasionate. Asemănătoare erau şi serile de la Darvari din anii 1993-1995, în curtea schitului adunându-se până la două sute de persoane. Puteau fi auziţi atunci, transfigurând chipurile celor prezenţi, Alexandru Paleologu, pictorul Horia Bernea, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, preoţii Constantin Voicescu şi Ioan Bizău...

A existat un Moment Darvari, seratele acelea corelându-se cu volumele tipărite la „Anastasia”, moment care s-ar fi putut prelungi dacă aşezământul întemeiat de Sorin Dumitrescu nu ar fi fost nevoit să se mute într-o clădire din strada Venerei, unde nu exista o curte care să poată cuprinde până la două sute de oameni.

În primii cinci ani, „Anastasia” a imprimat o sută de volume, cărţi una şi una, inclusiv sub aspect grafic. M-am bucurat şi eu de câteva coperte superbe, datorate Doinei Dumitrescu, pe când editura se apropia de un deceniu de existenţă. Atunci când l-a împlinit, în mai 2002, Doina şi Sorin Dumitrescu au oferit o masă de 25-30 de tacâmuri unor invitaţi aleşi pe sprânceană la „Jariştea”, unul dintre cele mai bune restaurante din Bucureşti. Patroana localului, o femeie cu doxă negustorească, asezonase meniul şi vinurile cu un mic spectacol artistic.

S-a spus despre „Anastasia” că a fost cea mai bună editură particulară de carte creştină din ultimul sfert de veac. A fost mai mult decât atât: a fost o instituţie naţională care a evanghelizat cu eleganţă şi rafinament pravoslavnic. Standurile sale din anii ’90 şi din deceniul următor de la Teatrul Naţional – unde se desfăşura pe atunci Târgul de Carte – rămân memorabile prin bun-gust şi triumf estetic. Sorin Dumitrescu a valorificat, totodată, talantul său de gospodar, rar în lumea oamenilor de cultură. Aşa a ajuns „Anastasia” să aibă trei librării în centrul Bucureştiului. Şi tot el a înţeles cel dintâi rolul mijloacelor electronice de expresie, imprimându-ne marii duhovnici şi marii teologi pe casete video.

*

Pe 24 decembrie 1989 mi-a telefonat o ziaristă italiană care s-a recomandat Laura Spinelli de la Rai Uno. Am mers s-o întâlnesc în camera sa de la „Intercontinental”. Era o femeie de 32-33 de ani, emanând un parfum de stânga. Sosise de la Roma cu un avion particular, împreună cu mai mulţi ziarişti, însă operatorul său se speriase auzind zgomot de arme la Otopeni şi s-a întors acasă. Aştepta să vină alt cameraman. De la începutul discuţiei, Laura Spinelli m-a întrebat, cerându-mi parcă socoteală: cum putea fi vorba de genocid şi de 60.000 de victime, aşa cum se anunţase?!... I-am răspuns că, în decursul existenţei sale, regimul omorâse mai mulţi oameni în România; important era că se prăbuşise şi că lumea strigase Fără comunişti! Nu agrea sloganul acesta. Schimbând subiectul, m-a întrebat dacă ar putea găsi o maşină de închiriat cu care să meargă în unele locuri din Bucureşti şi dacă aş putea-o însoţi, aceste servicii urmând să fie foarte bine plătite. I-am răspuns că sunt scriitor, că nu am stofă de ziarist şi cu atât mai puţin de samsar auto. Deschizând o agendă, a întrebat silabisind:

– Dar ăsta, Stefan Agostino Doinaz, n-ar putea merge?

I-am explicat că acel „Agostino Doinaz” este cel mai mare poet român în viaţă şi vârsta nu i-ar permite să umble printre gloanţe făcând pe ghidul.

Pe 27 decembrie ’89, alt telefon, altă voce în italiană, mai veselă, mai plăcută... Două ziariste de la săptămânalul „Il Manifesto” voiau să mă întâlnească. La intrarea în hotelul „Bulevard”, unde erau cazate, stătea de strajă un chelner, om încă tânăr, care mă servise de câteva ori la restaurantul „Pescăruş”, aşa încât nu m-a căutat de arme şi nici nu m-a pus să-mi deschei nasturii paltonului. Cele două ziariste veniseră de la Budapesta şi aveau două rucsacuri cum nu mai văzusem până atunci. Discuţia cu ele a fost destinsă şi am convenit să le scriu un lung articol pe care mi l-au plătit cu 300 de dolari, apărut în „Il Manifesto” din 31 decembrie 1989. Am avut prilejul să-l citesc după trei luni. Toate formulările anticomuniste dispăruseră din text.

Pe 19 ianuarie 1990, la o zi după ce Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun, am întâlnit alţi ziarişti străini. Am coborât să-l aştept în hol, întrucât intrările blocurilor se închideau de teama „teroriştilor”, pe Alberto Stabile, redactor al unui mare ziar italian, „La Repubblica”. Arătând ca de 45 de ani, corect îmbrăcat, era un gazetar rasat, iar articolul pe care l-a scris după întâlnirea cu mine a fost impecabil. Un an mai târziu, ajuns la Constantinopol, am luat de la un chioşc un număr din „La Repubblica”, aşezându-mă în jardiniera unei cafenele de lângă Moscheea Albastră: pe prima pagină, o corespondenţă a sa din Ierusalim pe care am citit-o cu plăcere.

În seara aceleiaşi zile de 19 ianuarie ’90 am primit telefonul unui domn care vorbea franţuzeşte precipitat – s-a recomandat Marc Semo de la cotidianul „Libération” – dorind să ne întâlnim spre a discuta tot despre retragerea Patriarhului. Coborând după un sfert de ceas în faţa blocului, am găsit un om încă tânăr, scund, vioi, care ţinea în mână un pachet de cafea Wiener. Am urcat împreună sus, am făcut cafele, aprinzând amândoi ţigările. Marc Semo a scos un blocnotes şi a început să-mi pună întrebări. Trecuse de miezul nopţii când s-a ridicat să plece. Întrucât stătusem toată ziua în casă, m-am oferit să-l conduc până la „Intercontinental”, unde era cazat. Am pornit amândoi prin lumina veştedă a neonului şi prin aerul rece de iarnă. În dreptul Universităţii ne-a oprit şi legitimat un băietan de 19-20 de ani, cu automat şi brasardă, mirosind a băutură, întruchipare a Revoluţiei. Marc Semo i-a întins paşaportul pe care, după ce l-a examinat, i l-a înapoiat. Apoi s-a uitat în buletinul meu de identitate. După ce l-a închis, cu degetele pe coperte, mi-a cerut legitimaţia de serviciu. I-am spus că nu aveam aşa ceva; nu avusesem niciodată... Revoluţionarul nu-mi înapoia actul de identitate, iar pe stradă nu era nimeni. L-am rugat pe Marc Semo să se ducă la hotelul de care îl despărţeau o sută de metri. „Stau aici cu dumneavoastră până dimineaţă”, mi-a răspuns. După câteva minute, fără să articuleze un cuvânt, tânărul cu brasardă şi automat mi-a dat înapoi buletinul.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?