Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Naty Badea (Antena 3), PROVOCARE. Interviu în... versuri
Foto Facebook / Naty Badea
Naty Badea a răspuns „DA!” unui interviu atipic.
Înțelesurile, chiar și aceleași, se suprapun şi emoţionează, precum o fac şi versurile scrise de Naty Badea. Nevoia sa de a exterioriza trăiri curate, oneste și foarte, foarte puternice s-a materializat printr-o nouă carte, recent lansată.
Contactată de redactorii DC News, Naty Badea, producător la Antena 3 şi sora lui Mircea Badea, a acceptat un interviu atipic. Mai exact, să răspundă întrebărilor în... versuri. Răspunsul ei a venit imediat: da!
Poeziile pe care urmează să le citiţi în continuare fac parte din volumele "Sunt AICI!" şi "Sunt încă AICI!".
Într-o lume în care totul se desfăşoară cu rapiditate, care este rostul poeziei?
Cartea mi-a devenit un mod de viaţă (Sunt AICI!)
Despre valori.
Despre idealuri.
Despre vise şi visuri deopotrivă.
Despre niciunde.
Despre nicium.
Toţi avem dreptul la fericire.
Doar să ştim să o luăm de pe raft.
De pe raftul cu bomboane.
De pe raftul cu dulceaţă de trandafiri.
De de raftul cu dorinţe neîntâmplate.
Fericirea este o călătorie, nu un scop.
Am aflat asta doar atunci când am aşezat cartea noastră în minte.
Şi am întors-o pe toate părţile ca pe un cuib rubik.
Cartea mi-a devenit respiraţie.
Şi şezlong prin curţile copilăriei mele.
Cartea este un drum care m-a ales.
Şi un gând care mă poartă.
Din poartă în poartă.
Ca să mă înţelepţesc probabil.
Cum arată o fericire care doare?
Eu sunt Aici. Tot aici şi azi (Sunt încă AICI!)
Cu adevărurile astea strâmte în braţe.
Cu minunile pe frunte.
Am ajuns acasă,
şi e bine.
Am ajuns la mine,
şi e lumină.
Sunt Aici.
Şi tot cu trepte în picioare.
Cu gânduri pe genunchii obosiţi.
Sunt Aici.
Cu sufletul în palme.
Ai trântit uşa şi ai crezut că ai rezolvat
mântuirea aia mică pe care o aveai în minte.
Era prea jos Cartea noastră, ţi-ai spus.
Ai trântit uşa şi ai crezut că voi muri.
Nu ştii ce minuni mi-ai lăsat în tăcerea asta asurzitoare.
Aici nu e loc decât de curat.
De frumos.
De onest.
Ai stins lumina şi ai crezut că mă laşi în beznă.
Deşi nu ştiai că eu te-am privit mereu cu sufletul.
M-ai încuiat departe de tine
şi ai crezut că am rămas pe dinafară.
Deşi nu ştiai că drumul meu e numai curcubeu.
Pentru că Adevăr.
Vei înţelege, poate, vreodată
şi nici nu-ţi spun că poate va fi prea târziu
Vei înţelege, poate, vreodată
cât greu mi-a fost şi cât pustiu.
Dar toate sunt cu un final frumos
cât eu înnobilez din nou hârtia...
Mă voi ridica fără să cad.
Mă voi ferici fără să plâng.
Şi mângâi amintirile de NOI.
Eu, cea de acum, mai bogată-n suflet
şi mai frumoasă în trup
îţi mulţumesc pentru popasul de gând
pe care l-ai făcut în viaţa mea!
Câţi oameni încap într-un om?
Te-ai prefăcut! (Sunt încă AICI!)
În lumină. În soare. În cer.
În sus. În mult.
În sfârşit.
M-am prefăcut!
În petale. În minuni.
În garanţii. În Sunt Aici...
În început.
Ne-am prefăcut.
În vis. În visuri.
În iubire.
Hai te rog mai prefă-mă puţin în tine
Şi pe tine în mine.
Pe amândoi în NOI...
Ce nu vrem să știm pentru că nu putem duce?
Cuvintele sunt realitate (Sunt încă AICI!)
Cuvintele nasc
şi curmă visuri.
Cuvintele sunt putere,
Sunt bucurie sau tristeţe.
Sunt adevăr sau minciună.
Cuvintele sunt minune şi copilărie,
întoarsă pe dor.
Cuvintele sunt.
Chiar dacă tu nu eşti.
nici asumat,
nici bucuros.
Sau doar speriat.
Cuvintele sunt, pentru că plăsmuiesc
realităţi de netăgăduit.
Cuvintele nu sunt iluzii
sau impresii
sau sensuri neînţelese.
Sunt puternice şi generatoare de realităţi.
Nu te juca aşa cu ele.
Nu te voi mai putea salva nici măcar eu!
Cuvintele, odată născute, flirtează cu Universul,
ca să îţi pună pe tâmple adevăruri!
Ai ceva de spus?
Ce nu are nume?
Despre tăcerea mea... Deci tot despre tine (Sunt AICI!)
Tăcerea mea este fericire.
Şi echilibru.
Am apăsat butonul raţiunii.
Şi tăcerea s-a instalat ca o faţă de masă pusă de Crăciun.
Tăcerea mea este copilul mai mare al viselor din copilărie.
Tăcerea mea chiar nu vorbeşte.
Priveşte, se joacă, se alintă, se minunează, se ridică.
Sau îşi pleacă privirea ruşinată de prea multă simţire.
Dar niciodată nu vorbeşte.
Este leneşă uneori şi molatică până la capăt.
Dar nu cutează să cuvânte.
E prea timidă, prea cuminte şi prea reţinută.
Tăcerea mea este camera de rezonanţă a cuvintelor tale.
Auzi cât de tare se aude tăcerea mea?
Tăcerea mea ar vrea să o priveşti cândva în ochi şi să îi spui deodată
toate adevărurile lumii
Tăcerea ta este divină şi înaltă.
Tăcerea mea o priveşte cu admiraţie.
Şi se bucură pentru că strânge la piept toată fericirea lumii ăsteia
mari...
De fiecare dată când vei vorbi, eu voi tăcea.
Şi nu pentru că plec.
Ci pentru că te ascult, te adulmesc,
mă bucur de fiecare fibră a ta pe care o desenezi în cuvinte.
Sunt aici.
Şi cândva voi tăcea pentru ca tu să mă poţi iubi...
Măcar puţin...
Măcar atunci...
Măcar cumva...
Chiar şi aşa...
Sunt aici!
E bine să pansezi rana înainte ca ea să apară?
Întotdeauna alergăm după fericire (Sunt încă AICI!)
ca şi cum ar fi o linie de sosire.
Mereu ca aspiraţie, niciodată ca respiraţie.
Fericirea mea e starea de azi.
De când am învăţat să trăiesc în starea de NOI,
De când scriu Cartea noastră în atâtea volume încât nu vor mai exista
Copaci care să o tipărească.
Fericirea mea eşti TU.
Exact aşa. Cum nu eşti nici azi aici cu mine.
Exact aşa. Fără speranţe sau promisiuni.
Fericirea mea este NOI.
Aşa şchiopătând
şi minunându-ne rar de răsărituri împreună.
Fericirea mea este acum şi aici
fără aşteptări,
fără a fi aşteptată...
Fericirea mea este!
Simţi cum îşi răsfoieşte paginile fericirea mea?
De ce unele voci nu contează, iar altele contează dublu?
Tăcerea nu ar exista dacă altcineva nu ar vorbi (Sunt AICI!)
La început a fost Cuvântul.
De abia apoi Dumnezeu a tăcut o vreme.
Tăcerea este reflexul firesc al sensibilităţii sufletelor curate.
Dar tăcerea este şi reflexul vorbirii în apele râului Styx.
Eu am ales să vorbesc pentru ca tu să poţi tăcea.
Am ales să te descriu ca tu să poţi respira.
Am ales să folosesc eu cuvintele ca tu să poţi gândi în tăceri.
Tăcerea ta naşte poezia mea.
Va veni o vreme când voi tăcea eu.
Atunci când tu nu vei mai avea nevoie de revelaţii.
Vei fi descris şi aşezat într-o Carte.
Deci în sfârşit liber până peste poate!
Nici eu şi nici tu nu putem decide când sau cum se va încheia Cartea.
Doar Cartea va decide când va fi ultimul poem.
Am scăpat frâiele acestei întâmplări minunate.
De aceea acum îşi face de cap pe tărâmul uitat la fericirii pure.
Mă las purtate de cuvinte.
Şi de trăiri.
Şi de viaţă.
Cartea are o viaţă a ei care nu mai poate fi oprită.
Doar sorbită.
Încet. Shhhhhhh...
Citeşte mai departe!
Care e regretul din spatele regretului?
Nu cunoşteam vinovăţia lui „prea mult" (Sunt AICI!)
Nu ştiam că „prea multul" doare.
Te dorare „prea multul" ăsta al meu?
E greu, e uşor, e împovărător?
Ce să fac cu tot acest „prea mult" al meu pentru tine?
În viaţa asta nu am înţeles că „prea mult" uneori a fost prea puţin.
Am tăcut „prea mult", m-au iubit prea puţin.
Am visat „prea mult", m-au cunoscut prea puţin.
Am simţit „prea mult", au înţeles prea puţin.
Nu pot cuprinde ce înseamnă „prea mult".
Pentru mine viaţa este a trăi în sus.
Este a visa fără limite şi fără frică.
Deşi mi-am julit aripile de câteva ori.
Vezi tu, cineva acolo sus îmi permite să am acest „prea mult",
Aceste minuni înşirate cuminţi pe hârtie aşteptându-şi soarta.
Şi eu nu pot decât să-ţi dăruiesc şi mai mult.
Din ce în ce mai mult...
Până când TU vei simţi că nu mai poţi respira decât fericire.
Până când TU vei cunoaşte drumul spre noi
Până când TU vei respira sacadat de prea multă emoţie.
Sunt sfioasă până la capăt, ca o pasăre călătoare rămasă între gheţari.
Te aştept aici, la capătul lumii fără regrete sau de prisosuri.
Nu vă supăraţi, ce capăt al lumii este acesta?
Al începutului sau al sfârşitului?
Cum ar trebui să arate ţara de care avem nevoie?
E vina mea! (Sunt încă AICI!)
Că ai simţit prea mult.
E vina ta!
Că am interpretat greşit.
E vina mea!
Că te-am găsit nepregătit.
E vina ta!
Că m-ai părăsit nepregătită.
Vinovăţia, draga mea Ana, este doar motivul absurd
de a nu şti niciodată pe unde suntem.
Fără vinovăţie, lumea ar fi mai rotundă,
mai bună, mai firească, mai cuminte.
Nu e vina nimănui.
E doar contratimp.
Nu e vina nimănui.
E doar lipsă de anotimpuri puse în ordine
la uscat pe orbitele vieţii
vinovăţia este un paravan ca să nu fim noi înşine.
Vinovăţia e ploaie torenţială
când Dumnezeu nu e acasă.
Vinovăţia este iluzia celor slabi.
Nu căuta vinovaţi sau vinovaţii.
Pierzi timp preţios din calea ta luminoasă.
Caută soluţii, întâmplări, viaţă,
trăiri, emoţii.
Nu există suflete vinovate,
doar chinuite de neputinţă.
Vinovăţia nu este mantie
pentru dimensiunile tale de Univers curat.
Fii acasă! Fii curată! Fii constantă!
Şi Vinovăţia te va căuta mâine,
chiar mâine la uşa ta,
ca să-ţi ceară iertare!
Contraziceţi un adevăr.
Lipsa ta e cea mai puternică prezenţă din viaţa mea (Sunt AICI!)
Lipsa ta e nerăbdare ieftină că azi e prea devreme.
Lipsa ta de noi uneori doarme.
Însă lipsa ta de tine este un semn frumos
că nu mă pot lipsi de tine.
Lipsa ta este conştiinţă că eşti.
Adânc sculptat în fibra cuminte a nopţilor mele.
Lipsa ta este constantă.
Şi linie dreaptă, frântă de mirări.
Lipsa ta este prezenţă şi strigăt şi teamă de minciuni.
Lipsa ta respiră.
Lipsa ta se joacă.
Lipsa ta tace.
Lipsa ta este.
Unde vă simţiţi cel mai fericit om?
E atâta linişte în poieniţa noastră azi (Sunt AICI!)
Încât aud copacii cum se întind leneşi.
E atâta poezie între noi azi,
Încât aud sufletele cum migrează spre ţările calde.
Din nou. Dar în sens invers de data asta.
E atâta frenezie în poezia noastră azi,
Încât simt cum se destramă visele mele de prunc în copilăria uitată pe prispă
E atâta copilărie între îngeri azi,
Încât au uitat să mai cânte în strană.
E atâta miracol în sufletele noastre azi,
Încât îmi vine să mă duc acasă şi să ascult eternitatea asta cuminte.
E atâta fragilitate în sufletul meu azi,
Încât aştept să vină poştaşul cu veşti bune de la noi.
E atâta cuminţenie în versurile astea azi
Încât aş mai scrie încă o Carte.
Din nou. Şi din nou.
E atâta EU în mine azi
Încât nu mai am nevoie de nimic ca să fiu fericită...
Ce îndrăzniţi în 2018?
Despre timp şi îngerire (Sunt încă AICI!)
Draga mea Ana,
Zilele sunt clipe într-o clepsidră
ce pare fără sfârşit.
Ai grijă de fiecare fir de nisip
ce-ţi trece timpul.
Nu irosi zilele din viaţa ta
cu ce nu este autentic.
Nu duce în priviri tristeţi ce nu sunt ale tale.
Neputinţi ce nu sunt ale tale.
Poartă cu mândrie pe tâmple minunile tale,
bucuriile tale,
izbânzile tale,
eşecurile tale.
Doar ale tale.
Eu Sunt Aici!
Nu vei cădea.
Eu Sunt Aici!
Tu vei zbura.
Eu Sunt Aici!
Tu vei trăi frumos.
Aşa cum vei simţi.
Să simţi, iată sensul vieţii!
Să respiri, iată sensul izbăvirii!
Să trăieşti, iată soluţia îngeririi!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
