Loredana Munteanu și echipa ei s-au hotărât acum mai puțin de un an să demontreze că „arta n-a mușcat” vreodată pe cineva, iar ultimul lor proiect este o lecție simplă pentru călătorii de la metrou. Timp de 4 zile, între 16-22 septembrie toți cei care au drum prin stațiile Piața Victoriei, Universitate, Unirii sau Eroilor se vor bucura de o mostră surprinzătoare de cultură, într-un mini-recital de muzică clasică.

   Luni seară, cu câteva minute înainte de orele 18:30, la Stația Piața Unirii 2, pe un peron ticsit de trecători grăbiți, sunt așezate un scaun, un stativ cu partituri și o orgă. Doi tineri își reglează instrumentele înaintea concertului, sub privirile fugare ale bucureștenilor care și-au terminat serviciul și aleargă spre casă.

   Niculai Dobrovicescu și Alexandra Dobrescu sunt numele scrise pe un flip chart improvizat, iar cei doi muzicieni emoționați aproape se împiedică de el, în încercarea de a pune totul la punct în timp util. Sunt supravegheați de câțiva prieteni, lui Niculai fiindu-i alături mama și cele două surori mai mici, neastâmpărate, cocoțate pe marginea unui coș de gunoi pentru reciclat hârtie. Tânărul le caută privirile încurajatoare înainte să primească semnalul Loredanei și să-și înceapă recitalul la vioară.

   Înalt, îmbrăcat în negru, elevul Liceului de Muzică Dinu Lipatti exprimă eleganță prin toți porii. Cu expresia fixată, serios, mânuiește lejer arcușul, în timp ce degetele-i alunecă fulgerător pe corzi. Odată cu lumea strânsă în număr din ce în ce mai mare pentru a-l admira, emoțiile îi fragmentează ușor discursul muzical, dar le transmite în aceeași măsură spre mulțimea colorată. Sunt tineri hippioți și rockeri, oameni în costum, mame care-și ridică în brațe copiii să întrezărească ceva, toți curioși și deconectați.

   Niculai a reușit să-i oprească pentru un minut, cinci sau treizeci din drumul lor pentru a le aminti că muzica clasică este cea mai frumoasă, așa cum spune el cu toată convingerea. Și de fapt, a obținut mult mai mult. Zâmbetele melancolice ale celor trecuți de vârsta a doua, examinarea îndelungată a unora care probabil n-au mai ascultat niciodată așa ceva, poticnirea găștilor de adolescenți „cool” în drumul lor spre „mec” și, binînțeles, ochii plini de lacrimi ai mamei, cea care l-a îndrumat de la patru ani spre instrumentele muzicale.

   Sunetele alternante ale viorii se împletesc în mod neobișnuit cu zgomotele ascuțile ale roților care sosesc regulat pe șine, în stație. Nu există niciun amplificator, muzica este pură și adună într-un amalgam toată forfota de la metrou la ora terminării programului de muncă. Și cu toate acestea, are forța unui răgaz de ascultat și odihnit.

   A studiat pian și vioară în paralel pănă când și-a dat seama că îndrăgește mai mult corzile și a continuat să aprofundeze, iar munca pe care o depune repetând nu i se pare grea, pentru că iubește ce face. Este în clasa a 10-a și primele premiile pe care și le-a amintit într-o încercare rapidă de selecție sunt premiul al II-lea la Olimpiada Națională de muzică la vioară, premiul I la Concursul George Georgescu și premiul I la Concursul național de interpretare Garabet Avachian.

   Este încântat să participe la evenimentul celor de la „Arta nu mușcă”, pentru că așa poate promova muzica care-l reprezintă: „Lumea din România nu mai ascultă muzică clasică, nu pentru că nu e frumoasă, ci pentru că nu este comercializată”. Și-ar dori să fie mai mulți cei cu o cultură în această direcție și spune că elevii ar trebui educați de mici să aprecieze altceva. În opinia lui, românii ar trebui să învețe să se respecte pe ei: „Nu poți să te respecți pe tine dacă asculți versuri cu pumnii mei minte nu are”.

   Cu toate că pasiunea lui nu pare la modă, Niculai nu este deloc un adolescent mai puțin cool. Îi place fotbalul, fiind dinamovist înfocat, face sport și are timp pentru prietenii lui. Este artist și-o spune firesc, îndreptându-și spatele într-un impuls ce ascunde mândrie și recunoștință pentru ce face. De aceea, nu are nicio teamă că ar putea ajunge să câștige prea puțin și nu-i trece prin minte să se apuce de altceva: „Un artist poate să trăiască și cu 600 de lei pe lună, și cu 2000 de euro pe săptămână”.

   Visul lui este clar stabilit, cu doi ani înaintea absolvirii liceului. Plănuiește să termine Conservatorul din Berlin, sperând să rămână solist sau să facă parte dintr-o formație de muzică de cameră.

   Cea cu care a împărțit scena delimitată de pantofii trecătorilor de pe peron este o proaspăt studentă la Universitatea de Muzică din Salzburg, care s-a îndrăgostit de pian pentru că se uita la „Tom și Jerry” atunci când era mică. Câțiva masteranzi de acolo au plăcut-o la un spectacol și au invitat-o la facultatea lor. La admitere, spune ea modestă, a avut norocul să aibă o zi bună. Nu ascultă decât foarte rar altceva decât muzică clasică și nici nu cântă alt gen  muzical.

   Alexandra este minionă și firavă, are părul roșcat închis, iar bretonul lung și gros nu-i împiedică în vreun fel prestația. De fapt, probabil că privirea este doar una de ansamblu, pentru că degetele ei, deși nu foarte lungi, mângâie, lovesc și tresaltă pe claviatură cu grație, repeziciune și precizie, calități căpătate în cine știe câte sute de ore de muncă. Îți spui că ar putea să o facă și cu ochii închiși. Singurele momente în care zâmbește încurcată sunt cele în care curentul trenurilor care părăsesc stația îi împăștie partiturile, alergate și culese apoi de colegul ei de scenă sau de ascultători.

   Are trac și nu-și vrea cuvintele înregistrate pe reportofon, așa că discuția se rezumă la un „gură-cască” la metrou și o pianistă talentată care părăsește, ca mulți alții în ultimii ani, țara care nu e pregătită să aibă grijă de ea. Nici ea nu s-a gândit vreodată să renunțe și nu se teme că poate va muri de foame. Am înțeles că astfel de temeri nu sunt apanajul artiștilor adevărați, sau cel puțin nu a celor la început de drum, plini de dorința de a evolua în carieră, ghidați doar de pasiune și studiu.

   După aplauzele de final, curioșii se răspândesc spre ieșirea din stație, iar cei care abia sosesc văd doi tineri glumind nestingheriți, destinși după emoțiile unui recital încropit în spațiul neconvențional. În timp ce-și strâng partiturile și instrumentele, mulțumesc încurcați pentru ploaia de felicitări. Cu zâmbetul de satisfacție și eleganța muzicienilor care-și respectă ascultătorii. Și fără frica unui viitor nesigur, de care au grijă cu fiecare clipă de muzică bună ascultată sau interpretată.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News