Să mai fim mici măcar o zi pe an!

Amintește-ți cum îți părea lumea când erai copil: străină dar în același timp fascinantă, ca un tărâm neumblat cu ceruri neatinse deasupra capului, cu oameni nenăscuți și plante negerminate încă, cu vânturi nebătute și mări nestrăbătute de niciun temerar cu tricou în dungi.

Amintește-ți cum se vedeau toate prin ochii mici și indiscreți ai copilului de ieri. Nu-i așa că oriunde întorceai capul se simțea în aer miros de glorie amestecat cu o boare fină de viitor solemn, ca acela destinat eroilor din poveștile cu care adormeai seara târziu? Și nu-i așa că niciodată nu reușeai să numeri stelele - micuțele cioburi din sticla cerească care-ți păreau pe atunci ca niște pistrui adunați pe obrajii lumilor de sus?

Pe-atunci n-aveai teamă de lume și de șicanele ei. Nu-ți păsa de asigurarea obligatorie, nici de ziua de salariu ori de termenul limită al vreunui proiect. N-aveai dușmani și nu știai că invidia și orgoliile pot naște monștri. Mai ai în minte imaginea de-atunci? Aveai prieteni pentru care ”trădare” era doar un cuvânt nou în dicționar. Ți-era bine, dar un bine de poveste! Și-atâta dor de viață colcăia în tine că ziua-ntreagă nu-ți ajungea să le poți face pe toate.

Amintește-ți cum îți era când nu știai prea multe. Când judecai viața cu mintea pe jumătate goală și te-ajutai doar de instinct și voci interioare. Cum atunci când călcai pământ neumblat în spatele casei sau vreun petec de grădină de prin curtea vecinilor te credeai Columbul continentelor neexplorate și deținătorul tuturor secretelor de voiaj. Știai că n-ai nevoie de foarte multe ca să simți preamărirea. Un topping de cireșe amare peste înghețata preferată și deja aveai binecuvântarea de sus!

Privește chipul unui copil de-aproape! Studiază-i grimasele, urmărește-i dansul de sub pleoape, fă-l să se amuze și apoi încearcă să-i cuprinzi zâmbetul arcuit până la urechi într-o singură formulă matematică. Copiii nu cunosc sentimentul pustiului și al vrăjmășiei. Privirile lor au ceva din finețea aripioarelor de fluturi iar ochii împrumută parcă din transparența diafană a cristalelor colorate. Pentru ei viața se zi cu zi ia forma ceremonialului în care joaca cu frunze și cuburi, râsul cu dureri de burtă, saltul în șotron și creioanele ronțăite numai la un capăt nu sunt ingeniozități regizorale, ci sens și esență.

Dar noi? Noi mai știm să fim copii?

Câți am păstrat pe limbă gustul vieții fără de griji din anii copilăriei, când totul are o logică atât de firească și-ți pare la fel de simplu precum arta încondeierii pereților cu buricele degetelor? Suntem atât de în trecere și-atât de servili în fața timpilor ticăiți ai Viitorului încât am făcut din pribegie un fel de-a fi pe fața pământului – un stil de viață de-a dreptul patologic. Mai avem oare în nări parfumul copilăriei?

Hai să ne aducem mai aproape de inimi amintirile din vremea când planam în zboruri imaginare peste câmpuri albastre-mov și visam în toate celelalte culori, până-n ceasul în care o nouă zi germina prin sticla ferestrei de la cameră. Putem oricând să ne luăm un moment de răgaz și să ne credem din nou mici, neștiutori și străini de insulta păcatului. Să ne-amintim de toți cei în care, prin ochii copilului de altădată, am văzut oameni deosebiți, buni, cinstiți și importanți și care au fost cândva în preajma noastră. Ce ne împiedică să ne adăpostim și azi sub cupola amintirii lor și-acolo, printre umbre, să ne simțim ca atunci, apărați de primejdii chiar dacă mulți dintre ei nu mai sunt?

Hai totuși, măcar mâine, să încercăm să mai fim copii: să zâmbim ca ei, să privim prin oameni și să vedem frumosul și simțirea din fiecare, să purtăm scânteie pe fundul ochiului și să lăsăm să se vadă, să dansăm în prima băltoacă fără să știm cum se desparte în silabe cuvântul ”reumatism”. Să ne-agățăm hainele cele bune în cuiul răzleț din gardul vecinului, să ne lăsăm conduși de nas până-n odaia bunicii, acolo unde valuri aromatice dinspre gutuile coapte pe dulap și mirosul de mentă, leuștean și tei pus la uscat pe coli întinse de hârtie ne seduceau simțurile, unul câte unul! 

Mai știm să fim copii și să ne bucurăm de prima ninsoare, de taberele de vară sau de stratul de cremă dintre biscuiți? Avem puterea să lăsăm deoparte o zi proastă și să ne împrietenim cu oameni nesuferiți și ursuzi doar pentru că inima ne cere asta fără prea multe explicații? Ce-ar fi dacă măcar o zi în an ți-ai propune să trăiești, să simți și să faci lucruri așa cum o fac cele mai luminoase fire de praf din Univers – copiii?

Poți să începi chiar de azi!

Fii bun și senin până dincolo de adâncimile irisului, zâmbește prima dată doar în colțul gurii și-apoi lasă-ți capul să cadă pe spate, ține-te de burtă, așează-te pe vine și... râzi în hohote ca un clown isterizat. Cere când poftești ceva, întâi cu sfială apoi cu neclintire. Bucură-te și luminează-te la față când primești darul la care-ai râvnit cu fiecare zbatere de inimă! Aleargă! Mișcă-te mult! Dă-ți frâu liber, îngroapă-ți proastele obiceiuri din lumea adultă undeva sub castelele de nisip din verile copilăriei și redobândește-ți libertățile care, surprinzător, au fost ale tale dintotdeauna! Trasează-ți noi limite și noi orizonturi cu creta pe asfalt și dă noi forme vieții tale. Ia-ți creioanele preferate de pe raftul cu jucării: recreează-ți destinul din umbre de negru de pământ întinse cu podul palmei și mâzgălituri șubrede în tonuri roșiatice și purpurii. Dă-ți voie să depășești conturul și să colorezi cerul în verde. 

Rămâi copilul în teneși de pânză, cu drag de role și de călușei. Fă lucrurile noi în joacă și înflăcărează-te la vederea darurilor. Nu trece peste îndemnul celorlalți! S-ar putea ca mulți să te sfătuiască prost dar unul măcar să-ți zică de bine. Pune-ți ceasul să sune ca să prinzi desenele animate de duminică dimineața. Lasă-i pe Tom și Jerry să intre în casa ta, în bolul tău cu cereale în formă de dinozauri, în patul și-n sufletul tău. Mănâncă zgomotos și mușcă hulpav din ciocolata ta preferată și nu te enerva dacă, din neatenție, ți-ai murdărit costumul cu budincă de vanilie. În schimb, privește-te în oglindă preț de câteva secunde și bucură-te că încă mai poți să te prostești ori de câte ori îți dorești să faci asta.

E de ajuns să-ți urci imaginația în trenulețul fără roți pe care l-ai trântit în apă acum vreo 30 de ani și... ești deja acolo.

*fragment din Eseuri de weekend, vol.I, autor Liana Ganea

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News