Actorul Constantin Dinulescu a fost invitatul lui Ionuț Vulpescu într-o nouă ediție a podcastului "Avangarda". 

Bobsy pentru prieteni, Constantin Dinulescu pentru lumea teatrului românesc, cel mai bun Bălcescu, Hagi Tudose și Alecsandri de pe scândură, vine la microfonul Avangardei. Are 67 de ani de activitate artistică și 91 de ani de viață.

Constantin Dinulescu îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce iubirea e mijloc pentru supraviețuire, de ce societatea contemporană s-a dezumanizat, în ciuda pragmatismului ei, care sunt momentele de aur din carieră, dar și ce l-a durut cel mai mult, din lumea în care Caragiu, Beligan și alte numele grele ale teatrului făceau minuni pentru spectatori avizi de cultură. Un podcast filmat în intimitatea casei lui Constantin Dinulescu, pentru un dialog în care numele proprii ale Culturii leagă substantivele comune fără de care

Cum l-a meditat Toma Caragiu pe Constantin Dinulescu?

Ionuț Vulpescu: Ați avut șansa, privilegiul, să faceți pregătire cu Toma Caragiu înainte de a da examen?

Constantin Dinulescu: Eu aveam pregătit, aveam așa un repertoriu, Eminescu și un Coșbuc și el spune: „bă, știi,” cum era el așa mai abrupt în vorbire, „astea-s bune la școală, bă, nu-s la concurs la admitere. Și acolo-ți trebuie ceva cu care să șochezi.” Și într-adevăr, el mi-a dat Cântece de ospiciu, a lui Păstorel Teodoreanu, o poezie, niște versuri fabuloase pentru repertoriul unui candidat la institut. Erau cu treceri abrupte, cu râs, cu plâns, foarte complexe. Și am mai avut o poezie dată de un alt călărășan care făcea teatru, el făcea teatru la Cicerone Ionescu, la teatru de copii și tinerei. Mi-a dat Pindar, al lui Jules Truffier, o poezie în care jumătate râdeam, jumătate plângeam, pe aceeași temă. Adică erau niște versuri cu care atrăgeam atenția.

Ionuț Vulpescu: Comisia a plâns sau a râs?

Constantin Dinulescu: De râs, n-a râs, că m-au admis. De plâns, nu știu, n-au plâns să nu pară prea sensibili, trebuie să rămână lucizi. Cum să spun, era o comisie atunci, cât un stadion de spectatori. Țin minte când am intrat la admitere. Aveam 18 ani. Am dat cu ochii, știam că văzusem și câteva spectacole și pe urmă citeam. Citeam la vremea aceea, Masoff era prima vioară în biografii și în vieți de actor. Le scria cu har, că le citeai pe nerăsuflate. Și când am intrat acolo, sigur, îi mai știam din lecturile mele, din vizionările mele. Șahighian era președintele comisiei. Armean, superb, ca bărbat, cu coama leoniană, cu o voce profundă. Erau Băltățeanu. Finți, Moni Ghelerter, Aura Buzescu. Ce să vă spun, erau actori pentru încă un teatru național. Și atunci, obiceiul... Marcel Breslașu. El era rectorul institutului de teatru.

De ce a dormit Constantin Dinulescu pe un pat de campanie?

Ionuț Vulpescu: Institutul era unde e Bulandra azi, nu?

Constantin Dinulescu: La Izvor. Da, deasupra, în cele șapte, opt etaje. Și acolo era și căminul studențesc.

Ionuț Vulpescu: Ați stat în cămin în perioada aceea?

Constantin Dinulescu: Nu. N-am stat pentru că soră mea era în București și s-a sacrificat. Avea un pat de campanie. Seara îl puneam, dormeam, dimineața strângeam și doseam ca să... Că nu avea mai mult de o cameră. Că așa erau restricții mari la spațiu locativ...

Ionuț Vulpescu: Cu meditatorul dumneavoastră, Toma Caragiu, aveați să jucați după aceea în mai multe filme.

Constantin Dinulescu: Mai târziu ne-am reîntâlnit.

Machedonul Caragiu, despre care mulți nu știu

Ionuț Vulpescu: Ce avea special ca actor Toma Caragiu?

Constantin Dinulescu: Toma avea această capacitate de a transmite direct. El și pe viață. El nu vorbea așa, așa, în dodii. El spunea alb, negru. Și asta îi dădea un adevăr și un aplomb pe care publicul n-a întârziat să-l aprecieze. Fiind student în anul 4 la Conservator, înainte de înființarea în 1951 a Institutului de Teatru I.L. Caragiale, cel pe care-l știți la podul Izvor, la noi a funcționat Conservatorul Regal, care avea undeva pe Griviței sediu, dacă nu mă înșel, unde astăzi este Teatrul Dramaturgilor...

Ionuț Vulpescu: Teatrul Dramaturgilor Români, unde e și unul din sediile Muzeului Literaturii Române.

Constantin Dinulescu: Exact. Și el, în anul 4, a fost luat în distribuție la Național. Era un regizor italian, Fernando di Cruciatti, care a pus Cavalerul din Olmedo, o piesă, a lui Lope de Vega, în scenă. Și el juca sluga cavalerului Olmedo. A avut un succes fabulos. N-a rămas în București, a plecat la Constanța. El era aromân. Și îl trăgeau, cum să spun eu, firele apartenenței lui la etnia machedonă, spre Dobrogea, spre Cadrilater, unde a lăsat bunicul lui oi multe și a plâns după ele, dar nu le-a mai primit niciodată înapoi și n-a apucat nici Toma, a plecat grăbit dincolo, că poate le primea el. Și de la Constanța a venit la Ploiești ca actor mai întâi și în anul următor, numit directorul Teatrului de Stat din Ploiești, unde a jucat mult repertoriu important.

Ionuț Vulpescu: Și după aia a venit la Bulandra, dacă nu mă înșel.

Constantin Dinulescu: După ce a fost văzut de doamna Bulandra, l-a chemat urgent la Teatrul Bulandra, unde și-a încheiat și cariera.

Lecția lui Caragiu pentru Dinulescu: „Hotărârea, decizia, fără dubii pe care trebuie să o iei. Scena este total imprevizibilă. Același spectacol nu are două reprezentări.”

Ionuț Vulpescu: Ce ați învățat de la el?

Constantin Dinulescu: Domnule, cum să spun eu? Hotărârea, decizia, fără dubii pe care trebuie să o iei. Scena este total imprevizibilă. Același spectacol nu are două reprezentări. Mereu e altfel și în funcție de starea actorilor, de dispoziția lor și mai ales în funcție de compoziția publicului din sală.

Podcastul integral, mai jos:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News