S-a născut într-o familie credincioasă, în 1903, în timpuri în care oamenii mureau pentru credința lor. A devenit una dintre cele mai importante figuri ale teologiei europene a secolului XX și teologul cel mai iubit al gândirii religioase în spațiul românesc. 

Pentru dragostea de Dumnezeu și grija față de oameni a plătit cu libertatea, fiind întemnițat pentru cinci ani la Aiud, un loc despre care abia dacă a pomenit ceva familiei, când, ani mai târziu, în timpul unei plimbări cu trenul, a trebuit să traverseze orașul detenției sale. S-a vindecat de greutățile vieții – pierderea unei fiice, închisoarea, prigoana creștină în timpuri comuniste – prin zidirea lucrărilor teologice cu un spirit de cărturar: 45 de ani a tradus Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, 12 volume, pentru care, la un anumit moment, a lucrat și alături de Arsenie Boca. Părintele Dumitru Stăniloae, duhovnicul atâtor generații, îndrumătorul atâtor conștiințe, profesorul atâtor studenți, a plecat dintre noi în urmă cu trei decenii, iar moartea sa a fost un șoc pentru sfera publică, îndurerată.

Pentru a comemora memoria Părintelui Dumitru Stăniloae, la microfonul Avangardei vorbește Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Stăniloae și fiul Lidiei Stăniloae.

Dumitru Horia Ionescu intră în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, povestind ce a însemnat copilăria alături de bunicul, nu Preotul Stăniloae; cum s-a transmis dragostea pentru credință, teologie și istorie; care sunt secretele de familie care arată viața și moartea Părintelui Stăniloae într-o aură diferită de cea pe care o cunoaștem cu toții. În acest podcast, Dumitru Horia Ionescu explică ce a însemnat echilibrul dintre viața clericală și cea academică în biografia unuia dintre cei mai proeminenți teologi ai secolului trecut; invitat să predea la München și Tübingen, dar mereu întors acasă; prețuit la Oxford, Vatican, Heidelberg, Londra, Atena, unde a fost invitat, conferențiar și, în multe dintre aceste locuri, Doctor Honoris Causa al facultăților și institutelor de Teologie din Europa. Însă cel mai important lucru, Dumitru Horia Ionescu mărturisește ce înseamnă aproape 90 de ani de viață personală și publică ai Părintelui Stăniloae, plecând de la amintirile așternute într-un volum de conversații inedite cu Răzvan Bucuroiu, sub titlul Cartea familiei Stăniloae, Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu.

Un podcast despre avangarda spirituală a teologiei creștine semnată de Părintele Dumitru Stăniloae, cu nepotul său, Dumitru Horia Ionescu, la comemorarea a 30 de ani de moartea marelui teolog, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!

Casa lui Dumitru Stăniloae, plină de scriitori. Dumitru Horia Ionescu: „Până la moarte, a trăit în mijlocul unor oameni de cultură și era un lucru care îi plăcea”

I.V.: De asemenea, unul dintre poeții importanți ai generației anilor 1960, Gheorghe Pituț. Cum s-a apropiat de lumea literară? Sau lumea literară s-a apropiat de Părintele?

D.H.I.: Eu aș zice că mai degrabă lumea literară s-a apropiat de el. Fiindcă după ce a ieșit din închisoare, prin 1966-1967, dintr-o dată, au început să vină din ce în ce mai mulți scriitori la noi. Întâi venea unul, apoi aducea un altul, venea un altul etc. A contribuit foarte mult și faptul că mama a început să aibă activitate literară și publicistică, și atunci, într-un fel, și prin cunoștințele pe care le avea mama, scriitori, care spuneau „da, aș vrea să vin la tatăl tău”, și atunci mama îi aducea. Dar într-adevăr, până la moarte, a trăit în mijlocul unor oameni de cultură și era un lucru care îi plăcea. Îi plăcea să aibă discuții cu acești oameni care aveau un simț al lor, special. Discuțiile erau interesante, neașteptate, cu totul ieșite din comun. Era ceva care îl satisfăcea intelectual. 

Dacă... Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici... Pr. Stăniloae iubea... garsonierele!

I.V.: Unde crezi că s-a simțit, din toate locurile în care a fost Părintele Stăniloae, cel mai bine? Unde a fost acasă pentru el?

D.H.I.: Cred că totuși că, pentru el, acasă a fost în ultima locuință de pe strada Cernica, numită acum Părintele Stăniloae. Sunt, trebuie să o spun direct, foarte mirat de ceea ce se spune acum peste tot; „garsonieră sărăcăcioasă”, știu eu, „locuință micuță”... era ceea ce ei își doreau. Să aibă o mică locuință în centrul Bucureștiului, care să fie bine încălzită, în timpul lui Ceaușescu era fundamental, și să fie la etajul I, nu le plăcea parterul, cum au stat în Calea Moșilor, ca să nu aibă probleme cu liftul, pentru că și atunci se oprea curentul, nu mai circulau lifturile. Pentru ei a fost acolo, ca să zic așa, între ghilimele, cuibul lor. Acolo se simțeau bine, era cald, era compact, le plăcea. Se vedea că acolo stau ei. 

I.V.: Pe fosta stradă Cernica. 

D.H.I.: Da. 

I.V.: Pe Calea Moșilor era unde e Biserica Sf. Gheorghe vechi. 

D.H.I.: Calea Moșilor 36, în curte unde este Muzeul Stăniloae. 

Dumitru Horia Ionescu, despre Muzeul Dumitru Stăniloae: „Sper să fie, cât mai curând – în acest spațiu muzeal al capitalei, să fie recunoscut ca un muzeu adevărat”

I.V.: Cum ți se pare Muzeul?

D.H.I.: Foarte bun. E o inițiativă nemaipomenită. Cu timpul încerc și eu să sprijin... îmi aduc aminte de anumite lucruri, transmit din ce în ce mai mult lucrurile pe care le mai am. Este o inițiativă foarte bună, și în momentul în care va fi introdus – sper să fie, cât mai curând – în acest spațiu muzeal al capitalei, să fie recunoscut ca un muzeu adevărat, și atunci va fi, într-adevăr, un lucru foarte frumos. Îl felicit, încă o dată, și pe această cale, pe Părintele Sorin Tarcău, care e preot paroh acolo. El a avut această inițiativă de a nu mai închiria locuința și a o transforma în spațiu public. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News