Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Legătura dintre pisici și bebeluși la care sigur nu te-ai fi gândit
Sursa: Freepik
La început, pisicile erau creaturi solitare, preferând să trăiască și să vâneze singure. Majoritatea comportamentelor sociale ale pisicilor se limitau la interacțiunile dintre mamă și pui. În afara acestei relații, pisicile rar mieunau una la cealaltă.
Începuturile
Cu toate acestea, pe măsură ce pisicile au început să trăiască alături de oameni, aceste vocalizări au căpătat noi semnificații. Multe indicii arată că, atunci când o pisică miaună la noi, se comportă ca și cum ne-ar vedea ca pe îngrijitorii lor, asemenea mamelor feline, potrivit Science Alert.
Se crede că pisicile au întâlnit oamenii pentru prima dată acum aproximativ 10.000 de ani, când au început să se stabilească așezări permanente. Aceste așezări atrăgeau rozătoare, care la rândul lor atrăgeau pisici în căutare de pradă. Pisicile feroce și adaptabile au prosperat, beneficiind de o sursă constantă de hrană. În timp, aceste pisici au dezvoltat legături mai strânse cu oamenii.
Spre deosebire de câini, care au fost crescuți de oameni pentru anumite trăsături, pisicile practic s-au domesticit singure. Cele care puteau tolera și comunica cu oamenii aveau un avantaj pentru supraviețuire, acest lucru ducând la o populație bine adaptată.
Pentru a înțelege acest proces, putem avea în vedere experimentele cu vulpi domesticite din Rusia. Începând cu anii 1950, omul de știință rus Dmitry Belyaev și echipa sa au crescut selectiv vulpi argintii, împerechindu-le pe cele care erau mai puțin agresive cu oamenii.
De-a lungul generațiilor, aceste vulpi au devenit mai docile și mai prietenoase, dezvoltând trăsături fizice similare cu câinii domestici, cum ar fi urechile căzute și cozile curbate. Vocalizările s-au schimbat și ele, trecând de la „tuse” și „pufăituri” agresive la „cârâituri” și „gâfâituri” prietenoase, amintind de râsul uman.
Aceste experimente au demonstrat că selecția pentru blândețe poate duce la o gamă de schimbări comportamentale și fizice în animale, realizând în câteva decenii ceea ce în mod normal ar dura mii de ani. Deși diferențele dintre pisici și strămoșii lor, pisicile sălbatice africane, nu sunt la fel de evidente ca cele dintre câini și lupi, pisicile au suferit și ele schimbări de-a lungul timpului. Acum au creiere mai mici și blănuri de culori variate, trăsături comune multor specii domestice.
Adaptările vocale ale pisicilor
La fel ca vulpile argintii, pisicile și-au adaptat vocalizările, deși pe o perioadă mult mai lungă de timp.
Bebelușii sunt complet dependenți de părinți. Această dependență ne-a făcut extrem de receptivi la sunetele de suferință – ignorarea acestora ar fi fost dăunătoare pentru supraviețuirea speciei noastre.
Pisicile au modificat vocalizările lor pentru a exploata această sensibilitate. Un studiu din 2009 realizat de cercetătoarea în comportamentul animalelor Karen McComb și de echipa sa oferă dovezi ale acestei adaptări. Participanții la studiu au ascultat două tipuri de tors de pisică. Unul dintre aceste tipuri a fost înregistrat când pisicile cereau hrană (tors solicitant) și altul când nu cereau hrană (tors non-solicitant). Atât proprietarii de pisici, cât și non-proprietarii au evaluat torsurile solicitante ca fiind mai urgente și mai puțin plăcute.
O analiză acustică a relevat o componentă de înaltă frecvență în torsurile solicitante, asemănătoare unui plânset. Acest plânset ascuns atinge sensibilitatea noastră naturală la sunetele de suferință, făcându-le aproape imposibil de ignorat.
Limbajul nostru pentru pisici
Nu doar pisicile și-au adaptat vocalizările. Chiar și noi ne-am adaptat modul de a vorbi cu ele. Când vorbim cu bebelușii, folosim un ton special, cunoscut sub numele de „baby talk”, caracterizat printr-un ton mai înalt, accente exagerate și limbaj simplificat. Acest tip de vorbire ajută la captarea atenției bebelușilor și joacă un rol important în dezvoltarea lor lingvistică.
Am extins acest stil de comunicare și la interacțiunile cu animalele noastre, cunoscut sub numele de „vorbire direcționată către animale de companie”. Cercetări recente sugerează că pisicile răspund la această formă de comunicare. Un studiu din 2022 realizat de cercetătoarea în comportamentul animalelor Charlotte de Mouzon și de colegii săi a relevat faptul că pisicile pot distinge între vorbirea adresată lor și vorbirea adresată oamenilor adulți. Acest model de discriminare era deosebit de puternic atunci când sunetele veneau de la proprietarii pisicilor.
Adoptarea de către noi a vorbirii direcționate către animale de companie întărește o legătură care oglindește interacțiunile dintre mamă și pui.
Evoluția comunicării
Schimbările în vocalizări nu sunt observate doar în relațiile dintre pisici și oameni. Comparativ cu lupii ancestrali, câinii și-au extins comportamentul de lătrat pentru a comunica mai eficient cu oamenii și, la fel ca în cazul pisicilor, folosim vorbirea direcționată către animale de companie și atunci când interacționăm cu câinii.
De-a lungul timpului, pisicile au evoluat pentru a utiliza semnale vocale care rezonează cu instinctele noastre de îngrijire. Combinată cu utilizarea vorbirii direcționate către animalele de companie, această comunicare evidențiază relația unică pe care am dezvoltat-o cu prietenii noștri felini.
Se pare că pisicile sunt câștigătoarele acestui tip de relație, adaptându-se pentru a solicita îngrijire și atenție din partea noastră. Cu toate acestea, mulți proprietari de pisici nu ar schimba nimic la această legătură specială. Această comunicare subtilă și emoționantă ne aduce mai aproape de micii noștri prieteni blănoși și face ca fiecare miau să fie un semn de afecțiune reciprocă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
