Data actualizării: 25.01.2022 12:45
Data publicării: 25.01.2022 12:40

Lecția lui Badea pentru Juilliard, cea mai tare școală de muzică: Dacă vrei competitivitate, te uiți la Liceul Lipatti, din București

Autor: D.C. | Categorie: Cultura

Dirijorul Christian Badea i-a acordat un interviu fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, în care a vorbit despre cultură, muzică clasică, despre Enescu și Bernstein, de la Conservatorul Ciprian Porumbescu la The Juilliard School of Music și de la Metropolitan Opera la Atheneul Român.

Interviul a fost difuzat pe platforma youtube.

Christian Badea: Profesorii pe care eu i-am avut la Conservatorul Porumbescu, pe vremea aceea, erau profesori de prima mână, care puteau fi comparați foarte bine cu cei pe care îi găseai pe afară. Noi avem o școală de vioară. Toată lumea, când îi spuneai de România: „Aaa, școala de vioară!”. Și la pian tot așa. Erau profesoare: Florica Muzicescu, Cella Delavrancea și așa mai departe, la pian și la alte instrumente. Au ieșit dirijori de aici: Silvestri, mulți, nu mai vorbesc de Celibidache, care n-a prea stat pe aici, a plecat foarte repede. Era o tradiție și era un mod de a face muzică care era de nivel foarte bun. Iar eu, nu numai eu, dar și colegii mei care au plecat afara, cu ce am învățat aici, am fost competitivi în cele mai importante centre. Eu când am ajuns la Juilliard, m-am uitat acolo și am zis: „Ok, foarte bine, dar nu e nimic special.” Și mi-au spus cei de acolo: „A, păi să vezi că aici e foarte competitiv!” Și am început să râd și am spus: „Frate, eu i-am auzit. Da, foarte bine. Dar dacă vrei să vezi competitivitate, te uiți la Școala de Muzică nr.1, care e Liceul Lipatti acum, de pe Principatele Unite, unde copiii, dacă aveau 12 ani și nu cântau Paganini sau Liszt, erau niște faliți. Deci la 10 ani se cânta Paganini, la 11 ani se cânta Ceaikovski. Cam asta era mentalitatea acolo. Deci competiția era extraordinară, talentele erau extraordinare. Și nu așa, unul, doi, erau zeci și zeci. Deci asta era sfera atunci. Iar asta s-a pierdut.

Ionuț Vulpescu: Există dintre profesorii dumneavoastră cineva care v-a influențat în mod decisiv? Cineva căruia îi datorați un moment important din cariera dumneavoastră?

C.B: Am avut mulți profesori care erau foarte buni și, în același timp, erau clarvăzători. Vedeau unde trebuie să mergi. Puteau să dea o direcție, care era foarte importantă, că noi eram tineri. Dar unul dintre profesori, pe care l-am avut aici, îl chema Adia Gherțovici, era un profesor de vioară cu care am lucrat când eram foarte tânăr, și după aceea a emigrat în Israel, iar după aceea în Statele Unite și care întotdeauna îmi dădea provocări la care nu mă gândisem. Ca de exemplu: el mi-a dat un ghiont ca să plec de la Bruxelles și să mă duc la New York. Nu cred că aș fi făcut asta fără îndemnarea lui. Deci din punctul acesta de vedere, chiar mi-a schimbat cărarea. Și eram la o vârstă în care puteam să fac aceste lucruri. Nu aveam obligații. Eram numai eu cu o valiză și partiturile.

I.V: E posibilă o școală Juilliard la București? E nevoie de așa ceva?

C.B: Da, absolut este nevoie. Vreau să vă spun ceva. Ăsta e un proiect pe care am vrut să îl fac și vreau să continui să îl fac, însă este puțin cam complicat. Avantajul cu Juilliard – acum nu știu, Julliard trece printr-o perioadă puțin cam woke, puțin cam p.c. [politically correct], dar are un corp profesoral foarte bun. Juilliard, ca și Guggenheim Museum, are proiecte în diferite țări. Deci s-ar putea face o școală aici, cu profesori și români și europeni, poate și unii invitați de acolo, dar cu curriculum de acolo și cu acreditare, diplomele date de la Juilliard. Se poate. Și vă spun o chestie: noi avem tot ce ne trebuie, români care au plecat afară și care sunt de-o inteligență și de-o rapiditate pe măsura talentului lor, că au făcut cariere mari, care în momentul când se întâmplă așa ceva, vin pe jos, fiindcă și ei vor să contribuie.

A ieșit un sunet pe care eu nu l-am auzit niciodată pe afară. O chestie mistică

I.V: Când ați înființat Fundația Română pentru Excelență în Muzică la ce v-ați gândit? Care e scopul Fundației?

C.B: Fundația a fost, din nou, o chestie interesantă. Că eu am tot felul de povești care sunt ale mele. Și asta era o poveste. De exemplu, m-am întors aici, am fost invitat la Radio, am făcut un concert la Radio și apoi m-am uitat, ok, ăsta e Bucureștiul, îl recunosc, dar ce fac eu aici? Mai fac un concert, mai fac două concerte? Nu eram sigur. Și un prieten al meu, care era președinte la Universitatea de Muzică, Dorel Pașcu Rădulescu, Dumnezeu să-l odihnească!, era un om excepțional. M-a invitat să fac master class-uri și timp de trei săptămâni asta am făcut acolo, cu dirijori, cu soliști, cu cântăreți, cu orchestra, deci toți. Și, la un moment dat, am făcut o repetiție la orchestră, era o repetiție de coarde și le-am cerut niște lucruri tehnice, ca să obținem un sunet. Și ei l-au făcut. A ieșit un sunet pe care eu nu l-am auzit niciodată pe afară. E un sunet care vine de undeva din pământ, e o chestie puțin mistică. E un pic mitologic. Un sunet foarte special. Numai la Sankt Petersburg am auzit tipul ăsta de sunet, care este într-un fel primar și într-altfel foarte rafinat. Deci are cam tot. Și te ia la suflet, dar te ia la suflet rău de tot. Și sunetul ăsta pentru mine, mi-am dat seama că e ceva aici care e foarte special. Și tinerii aveau nevoie de ajutor, de informație, de una, de alta. Și am zis bun, fac o fundație pentru asta. Și așa am început o fundație. De ce? Așa cum v-am spus la început, din cauza lui Bernstein care a zis – și el făcea asta, era cel mai bun exemplu: „Ajungi la o vârstă, ajungi la o experiență, la un nivel de cunoștințe când dai înapoi.” Simplu, dai înapoi. Deci mie mi s-a dat aici o educație cu care m-am dus afară și am fost competitiv. M-am întors, după 30 de ani, dau înapoi. Mi se pare normal.