La microfonul Avangardei, într-un episod special, a cântat Taraful de Oraș, cu vocea actriței Miruna Ionescu și vioara maestrului Valentin Albeșteanu. 

Vedeți, în rândurile de mai jos, o parte din dialogul dintre Ionuț Vulpescu și invitații săi Miruna Ionescu și Valentin Albeșteanu. 

Povești despre Bucureștiul de odinioară. Valentin Albeșteanu despre proiectul început cu Miruna Ionescu: „Mie mi s-a părut că fizionomia ei dar și felul ei de a fi se potrivesc foarte bine cu acea perioadă”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Era să zic bună seara, pentru că am ascultat la începutul acestui episod o melodie foarte bucuroasă, Hai să îți arăt Bucureștiul noaptea, interpretată de actrița Miruna Ionescu, invitata mea de astăzi, împreună cu violonistul Valentin Albeșteanu. Vă mulțumesc amândurora că ați acceptat invitația mea. 

Miruna Ionescu: Noi vă mulțumim pentru invitație! Bună ziua, așadar, celor care urmăresc. Suntem onorați să fim în această zi alături de dvs. și să vorbim despre acea perioadă extraordinară a muzicii dintre cele două războaie. 

Valentin Albeșteanu: Îți mulțumesc, Ionuț, pentru invitație. Este o mare onoare pentru mine să pot veni la podcastul tău, un podcast în care ai invitate atât de multe personalități și din lumea muzicală, și din lumea culturală. E o onoare și îți mulțumesc pentru invitație. 

I.V.: Noi ne știm de multă vreme. Te-am ascultat cântând de foarte multe ori, în diverse ocazii, în diverse ipostaze. Vorbim un pic despre acest proiect. Ultimul, dar nu cel din urmă, pe care îl aveți și l-ați făcut împreună, Miruna și Valentin, „Poveste din Bucureștiul de odinioară”. Cine a avut ideea, cum a apărut ideea acestui proiect? 

V.A.: Este o idee comună. Ne-am întâlnit așa, s-au aliniat astrele. Ne-am întâlnit noi, ne cunoșteam de mai mulți ani. Miruna a venit spre mine să îmi propună să cântăm împreună. Eu i-am spus da, îmi doream această colaborare cu ea. I-am spus că vreau să îi ofer spre audiție niște piese din perioada interbelică. Mie mi s-a părut că fizionomia ei, dar și felul ei de a fi se potrivesc foarte bine cu acea perioadă, acea perioadă frumoasă, de înflorire a muzicii și a culturii în general. I-am spus că vreau să asculte câteva melodii din perioada interbelică și dacă îi plac, să vină la o repetiție. 

Actrița Miruna Ionescu: „Imediat, când am ascultat acele cântece, mi-am dat seama că sunt ca și ale mele”

I.V.: Tu mai cântai, tu împreună cu colegii tăi, ai mai abordat acest gen. 

V.A.: Da, da, da! Eu împreună cu pianistul Valentin Cucu am cântat de când mă știu genul acesta de muzică, un cafe concert, cafe concertant, încă spre finalul anilor de liceu, începutul anilor de facultate, le spuneam colegilor mei că îmi doresc să cânt acest gen muzical și să îl readuc în atenția oamenilor. Acel gen cafe concert, din păcate, era într-o zonă de umbră. Lumea considera că acel gen muzical e un gen minor, că se cântă doar la restaurant. Eu am vrut să dovedesc oamenilor și să îmi dovedesc mie că pot aduce pe marile scene acest gen muzical. Se pare că am reușit. 

M.I.: Imediat, când am ascultat acele cântece, mi-am dat seama că sunt ca și ale mele. M-am regăsit întru totul în ele, în versuri, în muzică, în starea pe care o transmit, pentru că în această muzică interbelică e vorba despre stare. Iar eu fiind de profesie actriță, am simțit imediat acel filon al sentimentelor omenești care se regăsesc atât de bine în fiecare zonă, în fiecare bucățică de cântec, compus de Vasilescu, Chirculescu, Roman, Gherase Dendrino, nu contează! Fiecare, în felul lui, a pus acolo o fărâmă din sufletul omului. 

Bucureștiul Renașterii sau al durerii? Miruna Ionescu, despre cultura bucureșteană din perioada interbelică: „Bucureștiul – în perioada interbelică deja avea peste 50 de cinematografe, rulau 7 filme pe zi și sălile erau pline”

I.V.: De unde fascinația aceasta... este, într-adevăr, publicul e interesat de ce s-a întâmplat în interbelic, ceea ce ar fi o discuție foarte lungă, dar e adevărat că în plan cultural a fost un moment special. Anii ’20, anii ’30 au fost ani de bogăție culturală în toate zonele. De unde credeți că vine fascinația și interesul publicului pentru perioada interbelică? 

M.I.: Perioada interbelică a cultivat partea frumoasă, și indiferent cât am vrea noi să părem de moderniști, de nonconformiști, întotdeauna frumosul din vechi atrage. Mai mult decât atât, cred că este vorba despre povești și modul în care știi să așterni acele povești. Dacă luăm și citim Tudor Arghezi, „Cu bastonul prin București”, ne dăm seama că avem de a face cu un oraș care încă se împotmolea. Prin noroaie, prin străzi neasfaltate, în care mahalalele nu erau chiar cele mai prietenoase locuri, și în centrul orașului se puteau vedea aspectele negative. Dar în același timp oamenii trecuseră printr-un război. Și oamenii simțeau nevoia să se bucure, să trăiască, să simtă fiecare clipă cu adevărat. Și-atunci a apărut această efervescență a bucuriei de a trăi și de a te exprima, fie prin muzică, fie prin literatură, fie prin cinema – Bucureștiul – în perioada interbelică deja avea peste 50 de cinematografe, rulau 7 filme pe zi și sălile erau pline. La Alhambra, vorbim de trei spectacole pe zi! Matineu, prânz și seară! Și în cotidianul Rampa, din perioada interbelică, se precizează faptul că sălile erau pline. Așadar oamenii aveau nevoie de această cultură. Această cultură, care iată, și peste ani, atrage. Atrage pentru că a fost atât de bogată, că nu are cum să își piardă farmecul. 

Valentin Albeșteanu, cu nostalgie pentru Bucureștiul interbelic: „În acea perioadă, tot ce se crea purta amprenta profesionalismului”

I.V.: E și o laudă și o declarație de iubire pe care o aduceți orașului București. E un loc anume, vă place Bucureștiul, e un loc special sau este pur și simplu un act cultural cel pe care îl faceți?

V.A.: Bucureștiul, vorba cântecului, Bucureștiul meu iubit... eu sunt născut în București, am trăit și aici, trăiesc în continuare, și nu m-aș vedea trăind într-un alt oraș, așa, cu părțile lui, și mai puțin plăcute, cu aglomerație și cu nervi, dar Bucureștiul din sufletul meu este acesta, al luminii, al bucuriei, așa cum foarte bine a spus Miruna. Am doar o mică paranteză la ce a spus Miruna. În acea perioadă, tot ce se crea purta amprenta profesionalismului. Și compozitorii, și interpreții, și instrumentiștii, aveau studii superioare și abordau discursul muzical de la înălțimea înțelegerii acestui discurs muzical. Era totul făcut, cum spune Noica, la carte. Erau improvizațiile, dar și improvizațiile erau create cu bun gust. Tot ce se făcea, era cu bun gust. Revenind la zilele noastre, nu ai cum să nu apreciezi și să nu îți placă bunul gust și calitatea actului muzical. Eu îți vorbesc din punctul de vedere al muzicianului, al profesionistului. Observ în creațiile componistice ale acelor compozitori știința – chiar dacă ei compuneau muzică ușoară, ei compuneau după canoanele compozitorilor de muzică clasică. Adică aveau această școală. 

Cum apăreau șlagărele interbelice? Actrița Miruna Ionescu: „La refren, toți clienții restaurantului cântau cu ei. Așa se răspândea cântecul pe vremea aceea.”

I.V.: Spuneați „Poveste din Bucureștiul de odinioară”. Credeți că lumea mai are nevoie de povești? 

M.I.: În permanență avem nevoie de povești. 

I.V.: De ce spuneți poveste? Pe ideea de poveste v-ați construit acest proiect. 

M.I.: Pentru că sunt poveștile desprinse de acolo, din lumea compozitorilor, textierilor, sunt povești reale. Dar ele au devenit poveste odată cu trecerea timpului. Sunt narațiuni, pentru că noi asta facem. Pe parcursul spectacolului noi nu doar cântăm. Am extras aspecte. De exemplu, lansarea cântecului „Suflet candriu” de Papugiu. După ce s-a lansat, și știm succesul pe care l-a avut, toți artiștii Teatrului Alhambra s-au dus la Hotelul Continental. Acolo, Sili Vasiliu, Vasile Vasilache și Ion Vasilescu, au repetat în seara aceea, de mai multe ori, cântecul care devenise un șlagăr al Bucureștiului, treptat. La refren, toți clienții restaurantului cântau cu ei. Așa se răspândea cântecul pe vremea aceea. 

„La telefon”, din Bucureștiul interbelic. Piesele necunoscute ale modernității bucureștene, resuscitate de Valentin Albeșteanu și Miruna Ionescu: „Nu mai plânge, Baby!”

I.V.: Voi recompuneți vremea teatrului, a grădinilor de vară, a restaurantelor, a spațiilor culturale care erau în București. Revalorizând aceste melodii, putem face așa, pentru publicul de astăzi, care ar fi hiturile, care ar fi trei șlagăre care străbat timpul și ar fi cele mai cunoscute și apreciate de public, din acea perioadă?

V.A.: Sunt piesele acestea care se cântă frecvent, dar atenție, în acest concert al nostru, noi abordăm melodii care sunt mai puțin cunoscute. 

I.V.: Și piese șlagăre!

V.A.: Dar și piese mai puțin cunoscute. Aceasta este noutatea și valoarea, spunem noi, acestui proiect, pentru că așa am mai auzit, „Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara”, „Zaraza” și „Iubesc femeia”. Toată lumea le cântă!

I.V.: „Habar n-ai tu”. 

V.A.: „Habar n-ai tu” e o piesă destul de greu de interpretat.

I.V.: Am văzut că o aveți în repertoriul vostru. 

M.I.: Da, da!

V.A.: Dar avem și piese, melodii mai puțin cântate. „Nu mai plânge, Baby!” „Minciuna”!

M.I.: Sau „La telefon”, a lui Ion Vasilescu, pe care nu a mai cântat-o nimeni din momentul în care ea a fost înregistrată. 

 

Podcastul poate fi urmărit aici: 

 

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News